1/

Am ajuns la Londra luni seară. Stau în Notting Hill, departe de centru, cum am vrut; cartier boem, cu clădiri victoriene, ridicate la mijloc de sec XlX, nişte vile mai largi, cu coloane albe şi scări la intrare. Cartier în extremitatea vestică a Londrei, plin de cafenele şi anticariate, ferit de cohortele de turişti care se înghesuie în zina Trafalgar Square şi Covent Garden.

Prefer Londra Parisului. Parisul e prea geometric şi previzibil cu bulevardele lui drepte şi largi, bune pentru salve de artilerie şi şarjele cavaleriei. Londra nu a avut un Haussman, asta a fost marea ei şansă ei. În orice colţ, Parisul e acelaşi, oferă acelaşi peisaj urban. Imobile de 5-6 etaje cu aceleaşi arhitectură. Londra a rămas un labirint. Fiecare colţ, încrucişare de străzi, cartier, e diferit. Aici găseşti lume mai aproape de temperamentul meu. Chelnerii şi şoferii de taxi sunt mai politicoşi aici decît la Paris, unde dai de obraznicături, aroganţi, uneori de rasişti pe faţă. Ei dispreţuiesc călătorul pentru că în uşa bistroului, e o coadă de naivi care vor să intre, dispuşi să suporte măgăriile. Pentru că le e foame, ‘sunt la Paris’. Unii considereră că impoliteţea faţă de străini face parte din culoarea locală. Şi dacă nu îţi convine poţi să te ridici de la masă şi să ieşi. Dacă observi puţin, constaţi că respectivul e la prima, cel mult a doua generaţie de parizieni şi vrea să îşi sublinieze noua lui identitate în raport cu a ta, care nu te-ai parizianizat, ca şi cum ai dori-o neapărat. Localnicii nu mai fac meseria asta, bănoasă, dar de ‘jos”, de slugă. O meserie cu care intri prin uşa din dos în franţuzisme.

londra 12/

La Westmister Abbey e coadă. O vizitez prima dată. Am renunţat în alte ocazii din cauza aglomeraţiei. Îmi fac curaj, aştept ceva vreme dar reuşesc înghesuit între cîteva perechi de umeri, de aparate foto şi pălării de damă, să pătrund. Ce galerie! Marile figuri ale istoriei lor întinse for good sub podea, fără fasonul marilor morminte, simplitate absolută. Elisabeta I-a&Maria Stuart, aproape una de alta. Henric al Vlll-lea, Churchill etc. Au depus sub dale şi savanşi şi literaţi, gloriile lor. Chaucer, (mormîntul m-a impresionat cel mai tare, aşa de vechi, de mic, într-un colţ, încastrat, lustruit de toţi cei care de secole îi ating piatra). Shakespeare, Newton, Ben Johnson, dar şi Laurence Olivier şi alt Laurence, Hardy, din Stan&Bran.***Nu am ajuns la teatrul Globe, pe care l-am văzut acum doi ani. Rămîne pe altădată. Reţin totuşi detaliul că în 1642 bigotul Cromwell, (mereu mi-a fost antipatic) a dat ordin să se închidă teatrele, punînd punct final unei mari epoci. Globe a fost ars pentru a face loc unui “proiect imobiliar” (parcă am mai auzit asta!). Un inimos l-a reconstituit acum vreo 30 de ani. *** Muzee de nivel maxim. La The National Gallery. Mă duc din prima zi, ştiind ce mă aşteaptă. L-am mai văzut de vreo trei ori.Velasquez, Zurbaran, Rembrandt, primitivi italieni, mulţi şi buni…The Tate Gallery şi The National Gallery of Portraits îmi plac mai puţin. La Tate merg ceva mai repede, pentr că nu ma omor cine ştie ce dupa colecţia de aici. Turner (secundul, cel de la finalul carierei lui) m-a impresionat şi el mai puţin (sunt grăbit? supărat?) deşi e unul din favoritii mei de durată. Monet a învăţat totul de la el. Ajunge să vezi peisajele lui londoneze ca să înţelegi. La Londra Monet a descoperit lumina – devenită personajul lui favorit.

3/

Pe urmele lui Marx, documentare la “Dracul şi mumia”. Am terminat romanul, e la editură deja, dar pentru o ultimă tuşă, cine ştie. La nr. 37, Clerkwell Green. Aici veneau Marx&Engels. Apoi la HighGate unde e îngropat, Marx – mort în 1883, la marginea de N a Londrei, departe. Îl rog pe taximetrist să mă aştepte. Găsesc repede mormîntul. Cîteva persoane la intrare, unde două băbuţe drăgute, într-o chicineta, dau lamuriri. Marx nu e departe. E o alee asfaltată, la stînga. Un bloc de piata ca soclu şi deasupra un cap de mari dimensiuni. E cel mai urît mormint din cite am apucat să văd pe aici. Un monument tîrziu, sec XX, anii ‘60 cred. Capul clasic, supradimensionat, cu părul zburlit, cel din portretele oficiale. Cîteva doamne se uită la el ca la o ciudăţenie, comenteaza, vorbind altceva decît engleza. (greacă, italiană, arabă, idiş). La întoarcere port o lunga conversatie cu şoferul, care, fireşte nu a fost niciodata la mormîntul lui Marx. Îi spun că n-a pierdut nimic.

marx 3Ca să mă intoxic cu Marx găsesc “The Red Lion”, o taverna cîndva, unde a cuvîntat Marx, însoţit de Engels. Odată celebră, tavernă din Soho a dispărut, iar localul apărut între timp pe acel loc, a dat faliment. Mă uit prin vitrină, se văd doar mese cu scaune puse deasupra. Locul e fără viaţă. In jur un sexshop (sunt în inima Soho), spatele unui teatru unde se joaca o evocare Michael Jackson, un magazin “vintage” de unde cumpăr un afiş cu tango. Găsesc uşor imobilul unde a locuit. Ploia mă aruncă într-un local, unde stau cocoţat pe un scaun înalt, manînc o specialitate locală indigestă. Între timp privesc prin vitrină.

În casa de vizavi, nr. 54, unde a locuit Marx, Dean Street, unde i-au murit trei copiii. Apoi s-a mutat mai sus, la nr 28. Găsesc uşor adresa pentru că văd cîţiva asiatici fotografiind de zor imobilul. Pe firma restaurantului de la parter apare numele lui Marx în litere aurite. Mică ironie a istoriei. Ap. unde a locuit la et.2. e marcat de o tabliţă albastră care aminteste ca aici a trăit Marx. (spre deosebire de nr. 54 unde nu se vede nici un semn). Cînd nevasta-sa, Jenny, a primit o moştenire, s-a mutat într-un ap. mai spatios, departe de agitatul Soho, unde lui îi plăcea. Plec repede, nu mai am timp şi chef să caut, dar asta-i boala autorlîcului care mă obligă la asemenea servituţi documentare.(file de jurnal)

4/

Caut locurile pe unde a locuit Lenin – documentare tîrzie la “Dracul si Mumia” (roman, editura Adevărul, 2010). Mai verific o dată. Aici se termină povestea, ultimul capitol. Piesa imaginară a lui Brech “Lenin, Ah, Lenin” – dă premiera aici, apoi Lenin e capturat. Am făcut cercetarea asta şi la Paris, acum zece ani, cînd am umblat pe urmele lui şi a metresei lui, Inessa Armand. A locuit între 1908/1912 ianuarie în sudul Parisului, arr. XlV pe rue Marie Rose nr. 4, lîngă parcul Montsouris. Menage a trois, el locuia cu Nadejda Krupskaia la nr 2. La Londra a ajuns în 1902. Adresa – Holford Square 30 a dispărut. Aşa că nu o găsesc din prima încercare, pentru că am vrut să mă descurc singur şi am coborît din taxi la King Cross Station. Ştiam că pe aici, în Pentonville Road, Lenin a locuit cu un nume fals, Jacob Richter, cu care s-a inscris şi la The British Library, aflată în apropiere, unde venea zilnic pe jos. Făcea cca 30 de minute. Mai tîrziu a venit cu bicicleta.

Lenin a fost un fanatic al bicicletei. Putea să bricoleze zile întregi, să o demonteze, să o cureţe, să-i dea cu ulei, să o vopsească etc. La fel făcea şi cu bicicleta nevesti-sii. Am reuşit să găsesc locul din a doua încercare, vineri, cînd am dat unui şofer de taxi adresa şi a găsit-o prin GPS. Aici a venit în 1903, Trotki, din Siberia clandestin, după ce a evadat. Casa s-a demolat şi s-a construit prin anii ‘60 un bloc de locuinţe. Cîteva străzi mai departe este o altă adresă, Percy Circus 16, unde a stat în 1907, pentru un congres. A mai stat şi pe Oakney Street, în N.dar nu mă mai duc. Ajunge. Prea mult Lenin.

Fac poze, termin repede la fosta adresa a lui Lenin, pentru ca vreau să văd în vecinătate o expoziţie “Picasso mediteraneanul”, într-o fostă hală industrială din sec XlX, transformată în galerie de un armean, Gagosian. Am mai văzut retrospective Picasso, la LA, NY, la Paris şi Barcelona, mai bune şi mai rele. Asta e în top, merita văzută. Lucrari din anii ‘40-50 cînd Picasso lucra în sud la Vallauris. Pictură, ceramică, sculptură. Am zăbovit mult. Am vazut bine totul, pentru că nu e înghesuilă, e devreme, 11,00, dimineata de duminică. Aici tabieturile sunt respectate cu religioziate. Vizitatorii, dupa limbile pe care în care şuşoteau, nu erau englezi. Nemţii, ruşi, japonezi, şi cîteva fete drăguţe scandinave. *** In “Dracul si mumia.”

I-am pus pe cei doi Lenin şi Picassso faţă-n faţă. Lenin merge în atelierul lui Picasso din Clichy, (coborîse din Bateau Lavoir), la îndemnul Inessei Armand ca să îi faca portretul în manieră cubistă.( foto : Case pe Holford Street )

5/

Cinema de cartier în Notting Hill, frecventat de boemii, intelectualii, artiştii şi belferii zonei. Clădire de începtul de sec XX, cam prea încărcată. Un kitsch care prin îmbătrinire a căpătat patină, începe să aiba un stil. E diferită ca arhitectură de sălile moderne, multiplex, minimaliste, strict funcţionale. E pentru melancolicii ca mine. Rulează filme necomerciale, văzute prin festivaluri, cu spectatori puţini. Văd “Gainsbourg“, în altă zi “Coco Chanel şi Igor Stravinski” (care a încheiat Cannes-ul din 2009). Primul e cît se poate de prost (clişee, dezlînat, fără substanţă). Al doilea, pasabil. În ambele e evocată tema singurătăţii artistului, tratată didactic, aproape telenovelistic, uneori cu puţin fason de “film cu pretenţii” (mai ales la doilea).

Coco Chanel îl invită pe Stravinski să scrie la vila ei de lîngă Paris. Ea e mare admiratoare a baletelor ruseşti, prezentate la Chatelet de Djiaghilev. La o premieră (aşa şi începe filmul) a pus ochii pe acest compozitor misterios. Ei nu îi scapă nimic din ce îşi doreşte mai ales în materie de bărbaţi. Compozitorul se instalează în vila ei cu nevasta şi copiii. Fireşte, are o aventura cu gazda, fapt care crează melodrama de care avea nevoie scenaristul şi regizorul. E nelipsitul triunghi conjugal, prezent în orice film francez. Că e intimist sau nu, comercial sau mai ambiţios artistic. Coco sponsorizează spectacolul baletului rusesc, “Apollo”, scris de Stravinski la vila ei, un tribut adus partidelor de amor consumate în imediata vecinatate a nevestei şi copiilor. La vremea asta atît de inspiratoare autoritara, dura, Coco, crează parfumul “Chanel 5”, capodopera ei. Cam asta e toată povestea. Cam puţin.

Celălalt film e tot cu ruşi. Tatăl lui Serge Gainsbourg, pianist de local, refugiat la Paris. Îl vedem, 30 de ani mai tîrziu, pe fiul său Serge – obsedat că e urît şi evreu, un marginal. De aici rezultă citeva şlagăre şi aventuri, cu Juliette Greco, France Gall, Brigite Bardot şi Jane Birkin cu care cîntă în film cel mai mare hit al lui, “Je t’aime, moi non plus”. Mai e şi o poveste confuză spre final, cu “La Marseilleise”, pe care pastişează în ritm de reggae (imitind pe Beatles care parodiaseră “God save the Queen” ) şi iată-l pe SG transformat într-un rebel, cînd, de fapt, a fost doar un “coureur des femmes” şi un beţiv. Singura idee bună în acest film stupid a fost o papuşă, alter ego al lui eroului, cu care seamănă leit, şi cu care dialoghează. Cam puţin. (jurnal )

STELIAN TANASE

CITESTE SI DA MAI DEPARTE!
Copyright DESKREPORT

 

Spune-ți opinia, fă-te auzit!