Dallas. 22 noiembrie 1963, ora 13,00. Stirea mortii lui Kennedy a fost unul dintre şocurile copilăriei mele. Eram elev intern, era seara, mă găseam la meditaţii, cum se spunea. Stateam într-o clasă cu un pedagog ( dl Lupescu) şi ne făceam lecţiile pentru a doua zi. Eram clasa a V-a. Cineva de la cancelarie a intrat şi i-a transmis pedagogului ce se întîmplase la Dallas. Imaginea mea despre SUA (aveam 11 ani) era formata de westernurile care incepuseră să ruleze la cinema. Pe scurt, aş spune că nu m-am mirat prea tare. La americani se scoate Coltul din cingătoare şi se trage repede asupra celuilalt. Eram deja îndocrinat, imbibat de clisee şi nu vedeam nimic rău că şeful taberei capitaliste fusese ucis, dimpotriva. Moscova repurta încă o victorie! Ai noştri, conduşi de cheliosul Nikita Hruşciov reușiseră să-l scoată din joc pe seful taberei adverse. Dacă mai marele lumii capitaliste murise asasinat in strada, asta arata putreziciunea acelei lumi.La est de Cortine de fier nu se putea intimpla una ca asta. Sefii nostri erau respectati, populatia pașnică. Lumea noastra era asadar mai bună. Asa cugetam incurajat de radio, ziare, profesori, si toti care comentau evenimentulde la Dallas. Mai era doar un pas pina la izbucnirea revolutiei mondiale proletare.
In clasă, chiar atunci, ni s-a făcut la repezeală o prelucrare. Nu ințelegeam de ce era îngrijorat profesorul acela in loc să fie multumit!? Ne tot explica lucruri de genul – sa nu ne lăsăm provocați, este un moment dificil, să fim atenți. Incepe războiul ? a intrebat colegul meu de banca. A cerut sa dublăm plantoanele la noapte in dormitoare. Nu aveam voia să ieșim in oras, cu sau fără bilet de voie. Să nu cumva sa fugim vizavi la gara de Est să ne facem de cap pe peron, pe pod, între linii, cum aveam obiceiul de neastimpărati ce eram. Ni s-a transmis oficial să nu vorbească gura fara noi,zidurile au urechi, dusmanul de clasa vegheaza. Sa stim ca locul era intesat de spioni, care se activeaza mai ales in asemenea momente. Vigilență si iar vigilență! parcă il aud și azi. Ne-a potopit cu interdictii si amenințări. Pedagogul dl Lupescu, a propus să păstrăm un moment de reculegere! Profesorul a zis scurt – Nu e cazul! și a cerut să nu uităm de disciplină. S-au rostit cuvinte solemne din care nu am ințeles mare lucru. De fapt, nu a crezut nimeni că a fost ucis Kennedy.
De a doua zi lucrurile au inceput să se lămurească. Difuzoarele instalate in clase, pe holuri, în curte ne informau din oră in oră. Se întrerupea muzica şi dădeau ştiri TAS și Agerpress. Da, John F Kennedy a fost asasinat de un anume Oswald. Da, Oswald a fost asasinat de Jack Ruby care a fost prins și va fi judecat. Da, trupul neinsuflețit a fost transportat cu Air Force 1. la Washington pentru funeralii. Da, noul președinte al SUA este fostul vicepreședinte Lyndon Johnson care a depus deja jurămîntul și și-a preluat atribuțiile.
Intr-o zi – ne pregăteam de vacanța de iarna- am fost inghesuiți in sala de festivități. Am crezut ca s-a impodobit bradul si vine Mos Gerilă (ex-Mos Crăciun) cu cadouri. Nici pomeneală! Nu era niciun brad. Ce dezamăgire! Pe scenă se aflau în schimb 5 elevi din clasele mari, a 7-a. Aveau 14 ani si detineau un buletin de identitate chestie care mă umplea de respect. Tot pe scena se gasea o masă lungă, un prezidiu, acoperită cu o față de masă roșie. Pe fundal portretele oficiale ale conducătorilor partidului Dej, Chivu Stoica, Maurer, Apostol, Drăghici, Sălăjan, & toată banda Biroului Politic. Ii știam pe dinafara ca pe sfinții apostoli. INvaasem despre lupta lor eroică impotriva burgheziwi, anii de puscarie la Doftana (fusesem in excursie cu școala și o vizitasem intr-o duminica cînd eram în clasa a 4-a).
Eram pe mîini bune. Mie mi-era de copii de pe scenă, de ce li se va intimpla. Ne pregăteam de spectacol. Din sală îi priveam ca pe niste rebeli și îi admiram. Aveau o reputatie cam de zurbagii și de indisciplinați. La prezidiu citiva tovarăsi necunoscuți. Numai directorul școlii era o figură familiară. Stătea pe un colt al mesei și privea spre sala unde fuseserăm masași elevii claselor V-Vll. Străinii păreau a fi tovarăși cu greutate, de la Raion, de la Invățămint,etc. Nu ni s-au prezentat, părea de la sine înțeles că se ocupau cu luarea deciziilor pe lumea asta. Eram niste copii, era prima dată cind eram tratați ca adulți. Scaunele acelea negre, legate intre ele, scîrțiiau îngrozitor. Mi s-a părut tipii veniseră anume să ne infricoșeze ți să restabilească ordinea. Adunarea era mult prea solemnă. Nu mai traisem o experiență asemănătoare. Mă gindeam numai la rău. Ce-aș face eu dacă aș păți la fel? Sigur nu mai eram primit acasă.
Elevii supuși judecătii stateau vizavi de prezidiu pe scena, cu capetele plecate, aliniați ca și cum ar fi fost scosi la tabla sa fie ascutati. Un tovaras la costum și cravata – de la Partid, a zis cineva – a pus șapca lînga el și a inceput să citeasca din niște foi. Era un raport care incrimina faptele celor 5. S-a auzit musca, vocea a răsunat zgrumțuroasă peste capetele noastre tunse reglementar, nr 3, care ne dădea un aspect de pușcariași. In uniformele noastre negre/cenușii boțite, eram scosi din Oliver Twist, film pe care-l văzusem de curind la cinema Aurora. Cei 5 se făceau vinovați că au format o bandă, țineau întîlniri clandestine. Ce făceau aceste năpîrci crescute la sînul școlii, fără știrea părintilor lor, oameni ai muncii cinstiți care roboteau în fabrici și uzine? a intrebat tovarasul de la Raion. Foloseau pseudonime, aveau o ierarhie, un șef, doi adjuncți și soldati. Puneau tot felul de lucruri la cale, așa cum indicau niste hirtii descoperite în podul școlii. De pildă să discute despre o anume temă. In plus obisnuiau să evadeze din scoala. Ce făceau in afara școlii? Se suiau pe podul de la Gara de est. Vizitau bisericile din împrejurimi (Obor, gara de Est, Baicului), demonstrind astfel spirit mistic, care nu avea nimic de a face cu spiritul utecist, de care ar fi trebuit să dea dovadă toti 5. În 
ascunzătoarea lor se găsisera cărti care nu erau pentru vîrsta lor, unele chiar interzise de organele statutului. A înșirat pe silabe o listă din care nu îmi amintesc decit una de Iorga. Tovarăsul i-a acuzat că neagă astfel cuceririle stiinței sovietice și mai spreau și gardul scolii fara bilet de voie. Colindau cartierul, se luau de lume pe stradă, pierdeau vremea pe peronul garii cind erau trenuri oprite. Au fost văzuti la cofetăria din colt, de unde aveau bani de cheltuit ? Ar fi trebuit să fie prezenti la ore. Se primiseră reclamații de la vecini la Raion și la Scoală. În plus incălcaseră interdictia apăruta în zilele de după asasinarea lui Kennedy cind sa interzis de către Organele in drept.
Aici ne-am apropiat de chichirezul poveștii. Motivul pentru care erau puși în discuție era altul. Cei 5 rebeli scriseseră o scrisoare de condoleanțe și semnasera pe rind. Apoi o trimiseseră la ambasada SUA. Fusese interceptata, de aici ancheta și scandalul. Cei din prezidiu au dorit să afle cine i-a învățat să comita fapta. Cine le dictase textul? Sa dea numele! Elevii-rebeli s-au încăpățînat să spună că ei nimeni, ei inșiși. Nu aveau complici, scriseseră din capul lor. Ideea le venise de la difuzor unde s-a spus la știri că la ambasada SUA s-au prezentat condoleanțe. Întrebarea – cine i-a invățat? a trecut pe la fiecare,dar răspunsul a fost acelasi – nu ne-a invățat nimeni! Au luat o atitudine sfidătoare, plină de curaj, pentru că astfel erau 
zugrăviți eroii uteciști. Așa s-au comportat ca niște bravi în fața odioasei Siguranțe burghezo- mosierești. Fără frică, negînd toate acuzațiile.
Directorul scolii, pe colțul lui de masă, făcea fețe-fețe. Le indica prin semne celor 5 elevi să fie respectuoși, să recunoască ce li se cere. Cînd colo ei vociferau și negau tot. Tropăiam din picioare ca la filmele western cînd cowboy-ul îl impușca pe „negativ”. La final prezidiul s-a ridicat in picioare solemni. Tovarasii au tusit cu gravitate. Au anunțat pedepse grele – o exmatriculare, trei eliminări cu notarea absentelor. Plus scăderea notei la purtare…Mare mi-a fost mirarea cînd la inceputul trimestrului doi, cei 5 rebeli – atît de admirați și invidiati de noi – s-au întors la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Au fost primiți cu entuziasm.Pe ascuns am trimis semne de solidaritate. S-a spus că pe la colțuri că au fost iertați cu mărinimie de partid ca să poată să-și încheie cele 7 clase obligatorii… Ne-am bucurat fff.
Atît despre ecourile asasinării lui JF Kennedy la Școala cu regim de internat nr 64, unde invățam, vizavi de Gara de est.
Fragment din volumul de amintiri „Sunt un copil al războiului rece”, in curs de aparitie la editura Corint, martie, 2020.
STELIAN TĂNASE
DESKREPORT