bariera verguluiLocuiam cu ai mei intr-un pilc de blocuri de două și trei etaje, apărute in mijlocul unui uriaș maidan care se intindea intre Bariera Vergului si girla Flax (azi IOR). Ca să le facă loc, se demolase o parte din intinderea de case ținute de lucrători de la uzinele Malaxa. Mai la sud, in Dudești, trăiau grădinarii bulgari. Îi auzeam dis-de-dimineață strigîndu-și marfa. Unii vindeau zarzavaturi, altii lactate – dintr-o șaretă trasă de un cal cuminte care merge la pas fără grabă, știa drumul, nu trebuia să-l sfichiuiască negustorul cu biciușca. Zona era un amestec de rural și urban. Periferia Bucurestilor se retragea, traiul patriarhal devenea o amintire. Zona era populată de meseriași, lucrători în salopete cu șapca data pe ceafa, grădinari cu cobilițe. Dar si de insi cu ocupatii orasensti – nenea cu televizorul, postasul, reparatori de tot felul, sifonarul, frizerul, tejghetarul care ne vindea rahat turcesc cu nuca si stafide. Erau și țăranii abia coborîți în gara Titan, postați cu brațele încrucișate la limita șantierelor, urmărind forfota orașului, care așteptau să apară șef să le dea de lucru – ei erau zilierii, munceau cu ziua pe mai nimic. Ofensiva industriilor se facea sub ochii mei, un copil. Ce daca nu pricepeam nimic din marea mișcare care se producea. Cartierul lua locul mahalalei.

Orașul era oarecum departe, se ajungea cu troleibuzul. Linia oprea la Dristor unde era terenul PTT. Nu exista o legătură directă și era o aventură să treci dincolo de Bariera Vergului spre Obor, pe linia tramvaiului 26, sau pe Calea Călărași (fosta calea Vergului) spre hala Traian și mai departe spre Hala Unirii. Bărăganul incepea la capătul străzii, la girla Flax. Blocurile erau invadate de o lume rurală. Țăranii erau adusi de prin satele din jurul Bucurestiului să lucreze pe santiere. Pretutindeni in jur schele și blocuri se ridicau în mare grabă. Acești lucrători improvizati – țărani nu orășeni – locuiau la celalalt capăt al strazii, pe Caporal Ruică, în niște improvizatii din lemn insalubre – loc imprejumuit, denumit de noi „La Barăci”.Era un loc pe care îl priveam cam ingimfați și cu teamă. Nu aveam voie să ne apropiem – interdicție de la părinți. Acei venetici se spălau dimineata și seara la o cișmea, și erau cîteva sute. Duminica incingeau partide de fotbal pe un maidan alăturat. Terminau ziua la bere, în Parcul 23 august la Debarcader unde pe seară – beți – se luau uneori la bătaie. A doua zi dimineața ferchezuiți, curați, aliniati, porneau spre schelele care înveleau acele schelete care vor ajunge blocuri de locuit. Nu coborau de acolo toată ziua. Plăcerea noastra, a copiilor, era să ne facem prieteni printre ei, ca să ne lase să ne cățărăm pe schele – era o distracție periculoasă. Odată un copil a căzut de sus și numai bine nu i-a fost…

bariera vergului 2Asa ne-am trezit intr-o zi că s-a inaugurat clădirea școlii 39, la intersectia străzilor Caporal Ruică și Stejarului. Mi-am petrecut o mare parte din copilărie in curtea acestei școli, în sălile ei de clasă. Pină cînd liceul s-a mutat ( treceam in Xl-a ) pe bd Ion Sulea. Trebuia sa iau autobuzul 107 sa ajung acolo în fiecare dimineață devreme. N-a mai fost o plăcere să merg la școală. Dar să mă intorc in 1959 cind s-a inaugurat localul Scolii nr 39, școala generala și liceu, cind s-a dat in folosință și sala de festivități. Aici se faceau și orele de sport de la care chiuleam cit puteam sub diverse pretexte. Avem oroare să apar in fața celorlalti în sorț și maieu, nu-mi plăcea să fac exerciții la spaliere, nici să joc bîza sau să mă iau la trîntă pe saltea.

Ei bine, un asa-zis comitet de strada animat de pensionari, organiza aici diverse evenimente. Tombole, serbări, adunări. Peste tot existau comitete de stradă după model sovietic. Lumea era incadrată și supravegheata la birou, în fabrică, acasă. Nu trebuia să rămină de capul ei nici un minut. Comitetul te poftea la muncă voluntară. Trebuia să ieși cînd apărea anunțul pe avizier. Primăvara mai ales cind se plantau pomi și se curățau zonele verzi de gunoaiele iernii. Erau și ședințele de bloc unde se dezbăteau diverse subiecte la ordinea zilei. La aceste adunări era obligatoriu să participe măcar un locatar din apartament. Absentele nu erau bine văzute. Se discuta despre restanțierii la plata intreținerii, despre agresiunea americană în Cuba, despre zgomotul din apartamente, despre colectarea de fier vechi, plante medicinale și hîrtie. Se citea articolul de fond din Scînteia. Bătrinii, erau cei mai fericiti că erau băgați în seamă de tovarașii de la Raion. Cei mai tineri, cocoșati la muncă, veneau acasă tîrziu și evitau sa se amestece in asemenea activități inutile.

bariera vergului 7Comitetele astea se ocupau cu spionarea locatarilor – ce fac, cind vin/pleacă de acasă, cu cine stau la taifas, ce obiceiuri au, dacă merg la biserică. Aveau o gazetă de perete in parculeț unde ar fi trebuit să fie lipite articole ( ca în China), dar se intimpla numai de 1 Mai, 23 august si 7 noiembrie. Orghanizau cite o excursie la Pustnicu sau Doftana petnru cei silitori. Făceau si altele – se scoateau scaunele aflate intr-o magazie si vinerea ( sau simbata?) in sala de sport se proiectau filme. Un singur spectacol săptăminal la ora 18,00. Venea multă lume pentru că salile de cinema ( Munca, Arta, Aurora) erau cam departe. Era preferabil să vii aici, aproape de casă, să vezi un film dat cu aparate noi, (donate de RDG, țară frățească) decit să te duci la mama dracu sa dai de bisnitarii de bilete, si de golanii de Barierea Vergului. Se venea cu intreg familionul – bunici, parinți, copii. Era o experiență interesanta. Sala avea cam 4-500 de locuri. Se trăgea cortina roșie, grea, și cobora un ecranul alb. Lumea se aseza, se striga liniște din diferite puncte ale sălii. Larma înceta brusc. Aici am văzut „Moara cu noroc”, „Zboară cocorii” cu Tatiana Samoilova si Batalov. „Valurile Dunării” cu Ciulei si Irina Petrescu, de care m-am amorezat instant. Au mai fost „Raidul vărgat” comedie sovietică, „Celebrul 702″ cu Beligan, o satiră a lumii americane. Si cîte altele. Aici a fost prima mea cinematecă. Mai aveam de absolvit citeva. Celelalte au fost – La cinema Aurora dus cu școala internat in fiecare miercuri la matineu. 2 ani, clasa a V-a si a Vl-ea. Ca student la Cinemateca la Union si Eforie. Apoi în anii 80 pe video, cind am văzut măcar cîteva sute de filme. Am luat-o cu filmele de vreme.

coperta Sunt un copil al RRPrin 1964-65 comitetele astea au dispărut ca prin farmec. La ordin cred. Se schimbase misterioasa „linie a partidului” și comitetele nu au mai fost agreate. Cu ce greșiseră? Cit despre misterioasa „linie a partidului” nimeni nu știa s-o definească, nici măcar Gheorghiu Dej despre care se zvonea că e bolnav de cancer. Odată cu dizolvarea comitetelor de stradă și cartier au dispărut și filmele din sala de festivităti a școlii nr 39. Și în viata mea a interventi o schimbare, nu doar a PMR – părintii mei au divorțat. Eu și Iță am fost inscriși la școala nr 64 cu regim de internat săptămînal, vizavi de Gara de Est”.

*** Fragment din volumul „Sunt un copil al Războiului Rece”, apărut la editura Corint Books în 2020.

***Comandați cartea online la libris.ro elefant.ro, cartepedia.ro esteto.ro, librariadelfin.ro, eMAG.ro carturesti.ro clb.ro corint.ro si la librăria din colțul străzii(Carturesti, CLB, Humanitas).

***O perfectă lectură de familie recomandată de editura CorintBooks.

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!