20181231_072921Îmi amintesc uneori lecţiile de pian din copilărie. Profesoara – dna Grigorescu – locuia undeva pe lîngă Foişorul de foc, soția unui aghiotant regal -era închis la Aiud – care semăna leit cu Arghezi, după cum vedeam în fotografiile înşirate peste tot. Tot aşa, vedeam în jur tablouri, covoare, argintărie, porţelanuri, (resturile unei bunăstări trecute). Altă atmosferă decît în apartamentele din cartierul proletar de unde veneam eu. Aflasem, fără să înţeleg exact semnificaţia faptului că vindea lucrurile din casă pentru a adăuga ceva bănuţilor cîştigaţi din lecţiile predate copiilor de prin mahalalele Vergului, Dristor, Iancului, Obor, Negustori, Armenească. Mă înfiinţam bisăptămînal la dînsa ţinut de mînă de mama. Coboram din troleibuzul 84 care facea staţie chiar în dreptul gangului pe unde se intra într-un bloc vechi de pe b-dul Pake. Locuia la etajul doi cred.

Ajungeam acolo urcînd o scara care scîrțîia groaznic sub paşi. Pînă prin 1950 locuise pe tot etajul, de unde fusese alungată de autorități în fostele încăperi ale servitorilor. Lecţiile erau pentru mine o corvoadă. Visam o minge de fotbal şi un maidan cu 4 cărămizi să încingem o miuţă. Adesea puneam palmele pe claviatură şi rămîneam aşa. Nu îmi venea nimic sub degete. Priveam partitura fără să îmi pese sau să bănuiesc că trebuia să interpretez ceva. Mama îmi cerea să îi zic politicos “doamnă” spre deosebire de şcoală unde aveam de a face cu “tovarăşa”. Atunci am înţeles diferenţa şi mi-a rămas întipărită în minte pînă azi. Cu infinită graţie, cu o voce stinsă şi catifelată, îmi exemplifica răbdătoare cum se cintă, cu ce degete trebuie să apăs fa diez, sau do. Îmi repeta mîna stîngă, cînta cu mine la patru mîini (ştia cît de mult îmi place) doar-doar voi înţelege.

20181231_070041Cîţi bemoli sunt la cheie, adică în ce gamă suntem, diferenţele dintre cheia sol şi cheia fa erau prea mult pentru mine. Mi se părea ciudat că alţi copii nu aveau nici o dificultate să cînte minunat; de exemplu menuete transpuse pentru începători. Mai ales o fată pistruiată cu un păr rosu şi ochi albaştri-violeți – avea să emigreze în Israel chiar în acei ani – îmi atrăgea intens atenţia. A fost primul meu amor. Abia aşteptam să termine exerciţiile de digitaţie ca să pot vorbi cu ea în voie. Apoi treceam şi eu pe scăunelul rotativ. Mă amuza mai mult decît pianul. Doamna avea – dacă îmi amintesc bine un Steinway veritabil adus de la Viena – o bijuterie. I-l făcuseră cadou părinţii în copilărie fără să bănuiască în vreun fel că îi va sluji să îşi cîştige piinea cînd ţara o să cadă sub domnia stelei roşii. Fusese adus pe Dunăre, cred, înainte de primul război mondial, cînd toată lumea de condiţie avea un pian în casă. Scăunelul era aşezat în faţa claviaturii pe un preş roşu cardinal la distanţa unui cot, cît să ai loc să ajungi cu pantofiorii la pedale. Îmi plăcea să mă rotesc cu scăunelul în mai mare măsură decît să îmi arăt înalta artă interpretativă.

Fetiţa care îmi căzuse cu tronc nu aprecia virtuozitatea mea – de altfel extrem de precară. Ii plăcea un grăsan transpirat care între exerciţii înfuleca sandvişuri. Rivalul executa remarcabil gamele, solfegiile, arpegiile. Îl invidiam. Profesoara îl lăuda, mi-l dădea de exemplu. Mă simţeam firește vinovat, un caraghios. Era clar că fetiţa nu era de nasul meu. Eram un leneş care la zece ani nu reuşeam să cînt nici măcar un Mozart ca lumea ! Dar lecţiile se repetau la aceleaşi intervale de timp. Erau două ceasuri de plictiseală şi chin cu nesuferite exerciţii de digitaţie. Ce era să fac ? Ai mei mă vedeaua pianist de concert, sau ‘măcar’ dirijor. Ceea ce nu aveam cum să fiu graţie lipsei mele vădite de talent şi interes pentru această perspectivă.

Şi azi mă visez în somn uneori în faţa unei săli pline cu spectatori care aşteaptă să cînt, iar eu am uitat partitura. Exact cum păţeam în copilărie la pian, în prezenţa ‘doamnei.

Fragment din volumul „Sunt un copil al războiului rece” în curs de apariție.
DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!