Liliana avea vreo 8 luni şi se legăna într-un pat de spital. Se agăţa mereu cu mâinile de bare şi se sălta niţel, apoi cădea în funduleţ! Maică-mea lucra la pediatrie şi-mi tot povestea despre un salon < secret>, rezervat copiilor abandonaţi. Şi erau mulţi pe vremea lui Ceauşescu. Copii pe care nici o încercare de avort clandestin nu-i oprise să vină pe lume! Copii încăpăţânaţi! Să trăiască! Născuţi pe ascuns şi abandonaţi în faţa spitalului…
Liliana avea un pătuţ chiar lângă uşă şi te ruga din ochi să o iei în braţe! Mi s-a spus să nu o fac! Ar fi suferit mai mult apoi…Nimeni nu stătea de aceşti copii, nimeni nu-i dădăcea! Am aflat apoi că a fost trimisă la Buzău. Am auzit şi un comentariu: < De acolo nu mai iese! Păcat!> Erau centre de copii orfani cărora nimeni nu le vorbise; nu reuşiseră să iasă din pătuţurile lor şi deci nu ştiau să meargă! Consideraţi rebuturi…dispăreau! Erau exterminaţi pentru că societatea comunistă nu accepta aşa pete pe obrazul luminos!
Mă întreb uneori dacă Liliana mai trăieşte! Avea ochii ca alunele şi te ruga cu mânuţele-ntinse să o iei în braţe!
De curând, am aflat de o familie amărâtă, ca multe altele, de altfel… Undeva, la ţară, pe lângă Mărăşeşti. Trei copii şi nici un ban! Tatăl s-a dus la Primărie, a făcut cerere pentru ajutorul social. Ar fi măturat bucuros străzile, ar fi făcut orice pentru ajutorul ăsta! Cererea a fost respinsă pentru că aveau un cal în gospodărie! Calul ăsta, după socoteala unora…era ceva! Ar fi trebuit să trăiască toţi dintr-un arat ocazional sau din vreun transport cu căruţa!
Omului i s-a făcut negru în faţa ochilor. S-a dus acasă şi-a omorât bietul animal! Nu mai ştiu dacă a primit ajutorul social. Nici nu mai vreau să ştiu! Săracii, rebuturile se elimină mai uşor decât înainte! Existau centre de exterminare. Acum, e de ajuns doar o mare indiferenţă!