MAHALAUA PANTELIMONULUI LA CAPĂTUL LUI 7

By 13 februarie 2020Litere & Comp.

20181231_063743In copilărie mergeam des cu mama la marginea orașului în mahalaua Pantelimon unde zăboveam destul de mult. Mama ne ducea pe mine și pe fratele meu Iță aici să pierdeam vremea în curți mari, pline de vegetație. Din aprilie pînă în octombrie era paradisul. Locuiam de puțin timp la bloc la Bariera Vergului după ce ne mutaserăm din Oborul meu iubit. Il regretam, l-am regretat toata viata. Saltimbancii, scopitii in trasuri, motociclistii de la zidul mortii, chioscurile si baracile colorate, agitatia lumii aceleia pestrite. Simțeam in noul cartier proletar lipsa curții si a pomilor, a jocurilor din curtea bisericii. Mama ne ducea in Pantelimon să ne jucăm cu copiii din vecinătate, să respirăm aer curat și să stăm cu unchii si matusile. Locuiam în primele blocuri care vor forma cartierul Balta Albă. Nu eram prea fericiți, deși aveam confort de bloc, apă în casă, gaze, WC, sobe cu gaze (nu caloriferele de mai tîrziu), balcon, pivniță de alimente, etc.

In Pantelimon își aveau casele bunica, unchi, mătușa mea, care îmi era și nașă, Felesica. Port numele primului ei soț, Stelian. Casele veneau cam vizavi de Cinema COSMOS și de Școala de muzică nr 2, unde eram înscris la pian. Mama mă aducea de mină și mă lăsa în clasă, apoi stătea două ceasuri cu Maia (bunica paternă) de vorbă, în timp ce ea cosea. Nu aveam pian, așa că exersam pe niște cearceafuri din hîrtie pe care un profesor desenase claviatura la scara 1/1/. Așa făceam exercițiile de digitație. Școala era la capătul liniei tramvaiului 7, lîngă fabrica Koska, ceva mai încoace de stadionul Metalul, unde unchii mei mergeau des la meciuri de divizia B. Odată – după o cursă motocros, unul dintre unchi, Tudor – mort recent și îngropat la Mărcuța – mi-a zis – Vezi, Stelușule, pe pe aici (eram pe soseaua Pantelimon) au intrat rusii in București. Să ții minte! Atunci i-au prăpadit prăvălia lui moș Radu. (tatăl lui și bunicul meu patern). Moș Radu ținea o prăvălie de care era foarte mîndru, în piață.Aici vindea din recolta lui de la Plătărești, pepeni, mazare, cartofi. Rusii au dat năvală peste el păziti de tancurile cu stea roșie, făcind mare zgomot cu șenilele și turelele pe care le învirteau într-una. Trebuie să se fi speriat foarte tare. Episodul a lasat urme, l-am auzit povestit de mai multe ori în familie și de moș Radu și de Tudor.

Nu ajungeam în Pantelimon cu tramvaiul 7 pentru că luam de la Bariera Vergului sau de la Patinoar tramvaiul 23 sau 24, ( mie îmi plăcea mai ales 23 care avea vagoane belgiene vechi, de dinainte de război, frumoase, păreau niște jucării). Coboram la Malaxa, ( îi zicea la stație cred 23 august) și treceam peste calea ferată care venea de la Gara Titan. Se vorbea de un accident – o femeie fusese 20181231_070003tăiată de tren și se ventilau ipoteze. Dacă a fost un accident sau se sinucisese din dragoste. Ar fi fost gravidă și bărbatul nu a vrut s-o ia de nevastă. Povestea putea fi și o sperietoare ca să nu trecem, noi copiii, peste șină cînd bariera era coborîtă. Cine știe ! Treceam printr-un părculeț, lăsam Fabrica de sticlă pe stînga și un teren de fotbal pe dreapta -aici jucau echipe de cartier. Apoi venea și pe stînga și pe dreapta vegetație, parc, și clădirea unei unei case de cultură tot pe dreapta, ridicată pentru Festivalul tineretului din august 1953,

Ajungeam pe strada unde locuia bunica. Brusc dădeam de curți cu garduri de lemn, vopsite alb sau verde, cu mulți pomi și copii care băteau mingea pe stradă. Aici locuiau unchii mei, mătuși și Maia, așa cum îi spuneam bunicii, mama lui tata. În Pantelimon i se zicea Coana Lixandrina. În curți era mulți pruni, viță de vie, roșcove, duzi, pruni, dar mai ales vișini. Copilăria mea este legată în amintire de mirosul de vișini, de florile lor în culori splendide primăvara, de gustul lor amărui, acrișor, dulceag. De dulcețuri în borcane, de vișinată în damigene și sticle aflate pe pervaze, pe rafturi, în dulapuri, pretutindeni. Nu se terminau niciodată. Cînd plecam de la acolo mama primea în sacoșă asemenea bunatati, să le avem acasă în Bariera Vergului. Mi se cam aplecase de vișine și nu mai voiam să le mănînc. Mama le servea cu un pahar de apă rece din răcitor, (cumpăra dimineața o jumătate de bloc de ghiață la colțul străzii ) pe o farfuriuță, cu linguriță alături cînd avea ca musafir vreo vecină. În curtea bunicii se găsea un nuc bogat cu o coroana mare, umbroasă. Maia a dat ordin să fie tăiat pentru că nu avea lumină în casă și ea toată ziua lucra la mașina de cusut. Era mîndră că ajunsese croitoreasa cartierului. Toată lumea cosea la ea. Ii slăbise vederea și într-o zi nu am mai găsit nucul. L-am plîns pentru că îmi plăcea să mă cațăr pe crăcile lui pînă în vîrf, spre groaza ei și a mamei. Cert eram mai dotat pentru cațărat în pomi decît pentru exerciții de pian.

20181231_065009Uneori mama mă veghea în clasa de pian într-un scaun în colțul încăperii. Nu făceam mari isprăvi, eram cam leneș și fără vocație. Studiam teorie cu o doamnă care vorbea cu accent rusesc. Făceam și solfegiu, învățam să citesc note cu un domn în vîrsta, chel, care se ștergea mereau cu o batistă enormă pe cap. Purta ochelarii lăsați pe vîrful nasului și ne privea pe noi puștii de 6-7 ani pe deasupra lentilelor. Era cumsecade, sfătos, iubea copiii. Din cauza că era bun la suflet nu ne era teamă de el și făceam multă gălăgie. Nu se supăra. Cîteodată mama mă ducea alături la cinema. Am văzut de ex „Gulliver în țara piticilor”. Ce mă provoca era cum de apăreau pe ecran unele personaje pitice și Gulliver un gigant. Nu îmi trecea prin cap că nici nu era o poveste pentru copiii, lucru pe care aveam să îl descopăr peste 20 de ani, cînd Swift a și devenit una din pasiunile mele literare. Și așa a rămas pînă azi. Am văzut un alt film „Trapez”din care nu am înțeles mare lucru, dar mama l-a urmărit foarte atentă. Era cred cu o prietenă, mama altui copil de la școala de muzică, M-a certat puțin cînd am ieșit reproșîndu-mi că m-am foit tot timpul. Filmul mă plictisise. Imi plăcuseră doar secvențele de circ, culorile, acrobațiile la trapez. Povestea de iubire mă lăsase rece, firește. Am văzut filmul recent pe un canal tv. I-am recunoscut pe Burt Lancaster, Gina Lollobrigida, Tony Curtis. M-a făcut să imi amintesc de mama, de expedițiile noastre în mahalaua Pantelimon, de livezile cu vișini, de lecțiile de pian, de filmele văzute în acel cinematograf îndepărtat, de Maia și de biata mea mamă. Între timp amîndouă s-au prăpădit. Întoarcere în timp, nostalgie pură, ochii umezi”

Fragment din volumul ‘Sunt un copil al razboiului rece” in curs de aparitie la editura Corint, martie 2020.

ST

DESKREPORT

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

  • Mihaela spune:

    Buna dimineata! citesc cu multa placere povestile, unele m-au coplesit de-a dreptul amintindu-mi de copilaria mea. Multumesc !

Leave a Reply to Mihaela Cancel Reply