*** Revista Observator cultural”, nr 1037, din 29 octombrie 2020, a publicat sub semnatura luI Stelian Tanase un articol cu titlul” „Minciunile lui Manolescu”. Il reproduc mai jos.
*** „Săptămînalul România literară publică o serie de convorbiri între directorul Nicolae Manolescu și un redactor, Daniel Cristea‑Enache. Ținta predilectă a atacurilor este subsemnatul. Nu e pentru prima dată în ultimii 30 de ani. Nu am răspuns atacurilor nici măcar cu o virgulă. E treaba lui Nicolae Manolescu ce scrie/face, îl privește. De data asta însă atacul este mult mai amplu, conține o narațiune pretins istorică și așa-zise amintiri care se dovedesc a fi mincinoase la cea mai simplă cercetare.
Ce m-a determinat să dau o replică acum este atacul imund la adresa mentorului meu, Alexandru Paleologu. De pildă, Nicolae Manolescu îl acuză de lipsă de caracter! Dacă e vorba despre lipsă de caracter, m-aș uita însă în altă parte, spre povestitor. Încerc mai jos să descifrez acest text. M-am oprit la un singur fragment. El este cît se poate de lămuritor cu privire la metoda Manolescu. Redau mai întîi ce spune Nicolae Manolescu în România literară:
„Imediat înainte de primele alegeri parlamentare [din 1992 – n.n.] m-am dus la Paris, unde Paleologu continua să se afle, și i-am facut propunerea să candideze pentru Senat din partea PAC. Asta, în pofida avertismentului Monicăi Lovinescu. «Nu te încurca cu Alecu! Te va trăda!» E adevărat, eu contasem pînă atunci exclusiv pe scriitor. Și nici nu îi cunoșteam colaborarea cu Securitatea pe care i-o va mărturisi lui Stelian Tanase, fără a menționa însă că fusese răsplătit […]. Odată devenit Senator, membru în conducerea PAC, s-a împrietenit la cataramă cu Stelian Tănase și au scris împreună o carte de memorii. Atracția dintre ei era contra naturii. «Coane Alecule, i‑am zis într-un rînd, ce găsești d-ta, un boier, la un mitocan ca Tănase?» Răspuns tipic Paleologu : «Nu știi, dragă, că boierii au avut întotdeauna un penchant pentru mitocani?» Ce era să zic? La Congresul de la Timișoara, parcă‑l îl văd la balcon, înconjurat de emulii lui Tănase, printre care Crin Antonescu și Ion Ghișe, făcînd garagață la propriu de cîte ori lua cuvîntul altcineva decît cei din grupul lor. L-a susținut la preşedinție, pe cine crezi? Pe viitorul primar al Brașovului, Ion Ghișe! […] Alt paradox psihologic de data asta. Paleologu și Ghișe! S-a coborît pînă la a se face mesagerul lui Tănase, transmițîndu-mi un cuvînt urît la adresa lui Mihnea Berindei. «Coane Alecule, fără banii de la Est Liberté a lui Mihnea, n‑aveam cum să ajung la Paris și să-ți propun să candidezi.» Radicalul literat s-a dovedit a fi omul jumătăților de măsură. Unul din intelectualii cei mai fascinanți ai culturii noastre a dovedit o carență majoră de caracter. Și totuși de ce a demisionat din PAC? Ca să fie tovaraș de drum cu Tănase sau Ghișe? Puțin probabil, boierește privind lucrurile. Pentru funcții în PNL? În orice caz, un paradox în plus“. (Romania literară, director Nicolae Manolescu, Anul LII / 25 septembrie 2020).
Multe scene și replici sînt pur și simplu invenții. Aș putea să povestesc, de pildă, ce părere avea Alecu Paleologu despre Nicolae Manolescu, mai ales ca lider politic. Dar așa ceva nu se face. Nu este corect să redai scene care nu mai au martori în viață și să pui pe seama morților ce-ți trece ție prin cap. Nu voi recurge la o asemenea metodă. Mă voi referi numai la ce pot proba.
- Nicolae Manolescu spune că nu cunoștea colaborarea lui Paleologu cu Securitatea, la data propunerii pe care i-o face de a deveni senator PAC.
- Propunerea i-am făcut-o eu, telefonic, în calitate de vicepreședinte PAC, pe baza unei înțelegeri mai vechi.
- Este fals că nu știa nimic despre colaborarea cu Securitatea. La începutul anului 1990, în primele 13 numere, revista Contrapunct a publicat capitole din Sfidarea memoriei. Două din aceste capitole se refereau exact la episodul recrutării lui Alexandru Paleologu și recompensele primite (300 de lei de două ori). Fragmentele din Sfidarea memoriei au stîrnit mare vîlvă. S-a comentat mult în lumea literară, în presă etc. Memorialistul de azi era perfect plasat să le citească. În plus, foiletonul Sfidarea memoriei a ținut peste trei luni. Amintesc că Alexandru Paleologu a fost primul scriitor care a mărturisit colaborarea sa cu Securitatea. Mărturia datează din 1988, și a apărut în Contrapunct la începutul anului în 1990. Manolescu spune în 2020 că în 1992/1993, nu știa aceste lucruri. Cine îl crede?
- Mai spune că, „odată devenit senator, Paleologu s-a împrietenit cu Stelian Tănase și au scris împreună o carte de memorii“. FALS! L-am cunoscut pe Alexandru Paleologu cu mult înainte de Revoluție, iar în Decembrie 1989, cartea era deja scrisă. PAC s-a înființat în 1991(data la care plasează Manolescu cunoștința noastră), iar alegerile parlamentare au avut loc în septembrie 1992. Manolescu inventează cînd afirmă că dialogurile din Sfidarea memoriei au fost înregistrate după 1992. Adevărul e cu totul altul. Dialogurile au fost realizate integral înainte de căderea regimului comunist. Iată ce scrie Alexandru Paleologu pe pagina de gardă a volumului Sfidarea memoriei, apărut în 1996: „Am început să înregistrăm pe bandă convorbirile acestea, după ce, în toamna 1988, făcusem împreună niște «prommenades archeologiques» prin cîteva vechi cartiere bucureștene […]. Le-am continuat pînă în zilele insurecționale din decembrie 1989. Ne gîndeam să facem din ele o carte, pentru cine știe cînd (atît eu, cît și interlocutorul meu eram sub supravegherea Securității și sub interdicție de semnatură)…“. Așadar, Manolescu minte.
Iată ce se scrie în dosarul de urmărire informativă pe care Securitatea mi l-a făcut, începînd din martie 1983, dosar aflat azi în arhiva CNSAS. „MINISTERUL DE INTERNE. Departamentul Securității Statului
Direcția a III-a Nr 501/ 0094/ 6.09. 1989/ Strict Secret. Exemplar unic
Notă Informativă:
„S.T. se duce cîteodată la criticul Al Paleologu avînd cu el diferite convorbiri pe teme culturale şi politice, aceste convorbiri sînt înregistrate de S.T. pe casetofonul său pe care îl transportă în asemenea ocazii într-o sacoșă mare. Apoi aceste convorbiri urmează să fie dactilografiate şi să formeze conţinutul unei cărți. De pildă, în dimineaţa zilei de 31.08.1989, orele 9.00, S.T. a plecat la Al. Paleologu cu un taxi din p-ța 1Mai, cu radiocaseteofonul pentru o asemenea întîlnire”. 6.09.1989“.
Două lucruri rezultă de aici. 1) Anume, că îl frecventam pe Alexandru Paleologu cu mult înainte de Decembrie 1989. Nu ne-am împrietenit în anii ’90, cum pretinde Nicolae Manolescu. L-am cunoscut pe Alexandru Paleologu în martie 1982, la Casa Scriitorilor, cînd i-am dat un exemplar al cărții mele de debut Luxul melancoliei. 2) Dialogurile din Sfidarea memoriei au fost înregistrate în anii 1988-1989, nu, cum spune Manolescu, în anii ‘90, după înființarea PAC. Încă un detaliu – Alexandru Paleologu nu a demisionat odată cu mine. A rămas membru în PAC pînă cînd s-a convins de argumentele celor care, la Congres, am părăsit partidul. Mă miră azi acuzațiile post mortem făcute de Manolescu. Trimiterile la lipsa de caracter, trădare etc. Despre ce vorbește 
Manolescu?
Motivele pentru care recurge la fals sînt și nu sînt dificil de descifrat. E vorba mai întîi de o ranchiună personală, veche de 30 de ani. Dar este vorba şi despre dorința de a rescrie episoade din istoria recentă, la care s-a întîmplat să fie martor. Rescrierea trecutului este o încercare de a se aşeza pe sine în altă lumină decît cea reală, nu foarte favorabilă pentru el. Întrebarea la care încearcă să răspundă Nicolae Manolescu este cum a reușit să distrugă Partidul Alianței Civice, un partid care se anunța o forță redutabilă pe scena politică?
Dar, chiar și așa, nu aș fi intervenit, dacă nu l-ar fi atacat atît de imund pe Alexandru Paleologu, omul căruia îi datorez foarte mult. Recunoștința pe care i-o port mă obligă să nu tac. Mă consider obligat să restabilesc adevărul.
Toată „mărturia“, apărută în formă de serial (interlocutor Daniel Cristea-Enache), cu titlul „Peștele pe uscat“, suferă de mari lacune de informație, oferă judecăți false și, mai ales, face apel frecvent la minciuni. „Mărturia“ trebuie citită cu foarte multă circumspecție, pentru că Manolescu minte – cum probează documentele.” STELIAN TANASE
Cel puțin trist, dacă nu chiar jalnic. Însă nu este nici prima, nici ultima oară când personalități de prestigiu au totuși derapaje de caracter. Păcat
Am facut parte din Alianta Civica, membru fondator in orasul meu si apoi in PAC, calitate in care am fost onorati sa-i intalnim atat pe Dl Paleologu cat si pe Dl ,Tanase, Mai tarziu am demisionat din PAC, am avut impresia ca acest partid i-a servit dl.Manolescu pentru a candida la presedintie si nu mi-au placut unele atitudini ale domniei sale.Cred si eu ca era un partid de viitor.
FELICITARI ! E FOARTE BINE CA AVEM IN Dv. UN STRAJER AL ADEVARULUI.
SCRIU NU NUMAI DIN RESPECT PENTRU ALEXANDRU PALEOLOGU, CI PENTRU CA ISTORIA NU POATE FI TARATA IN NICI-O MOCIRLA , NU CONTEAZA CARE ESTE PRETEXTUL SAU AMBALAJUL.
N-am înțeles de ce un om de mare cultură ca el s-a pretat la bretele, cum purta cineva la un TV…
Două amintiri mă fac să port respect D-lui Alexandru Paleologu: 1. Era înainte de 1969, anul absolvirii Facultății de Fizică a Universitîții București. Cum, venit de la Liceul Internat din Iași cu o bogată lectură literară, dar și cu descoperirea pasiunii pentru scris după ce eram la zi cu tot ce se juca pe scenele bucureștene iar de sufletul meu se prinsese „Privește înapoi cu mânie”, în siajul căreia „navigam” pe pagina albă, trecând în plan secund premiile luate la olimpiadele de Fizică sau de Matematică în vremea liceului, am bătut la ușile secretariatelor literare ale teatrelor bucureștene, mai întâi, cu piese de teatru într-un act, până am scris „Dezgustul merelor putrede” (de Anul Nou, personajul principal, student cu înclinații literare își întâlnește în casa părintească fratele fost „ciocănar”, dezis de părinții ostili colectivizării, ba chiar violent cu tatăl său, a venit acasă ofițer de Securitate, căsătorit cu o doamnă nurlie, căreia îi fug ochii după cel mic. Dar cel mic nu vrea să se taie vițelul cel gras pentru fratele mai mare etc). La Teatrul Nottara era secretar literar Al. Paleologu, care mi-a dat întâlnire și sfaturi privind scrierea, pentru ca în final să mă îndrume să trimit piesa la Cluj, unde era secretar literar Teohar Mihadaș, cu care, la fel, am avut câteva discuții fructuoase, până au venit Tezele din iulie, 1971. Naiv, venit de la țară, nu știam nimic de închisorile celor doi. Și cu atât mai mult îmi amintesc cu respect primirea făcută.
2. În 22 decembrie 1984, la vizionarea la 4 benzi a filmului „Sezonul pescărușilor” (care poate fi vizionat pe Youtube, regizor Nicolae Oprițescu, scenarist subsemnatul), filmul este interzis înainte de a fi vizionat măcar o zi. (Ba, cum eram în planul pe 1985 la Casa de Filme condusă de Dumitru Matală, primesc de la acesta o scrisoare, ce-o pot prezenta, că scenariul „Urgența” rămâne în plan, dacă renunț la regizorul N. Oprițescu. Evident, n-am renunțat, iar peste o zi-două, când am mers să-mi iau banii – vreo 70.000 de lei – pentru scenariu achiziționat deja, că urma să intre în producție, nu mai eram pe lista de plată.) Regizorul, fiind bucureștean, lua mereu cu mașina oameni de cultură din instituții bucureștene și-i ducea să asiste la o vizionare privată la Buftea. La o ședință a Uniunii Scriitorilor, Al. Paleologu și-a invitat colegii scriitori să participe la următoarea viozionare ce o va organiza regizorul, vizionare la care am putut veni și eu de la Săvinești, combinatul în care eram fizician, de fapt, tehnologul șef al unei instalații. Era la început de mai 1985, la Cultură (CCES) era tot fosta profesoară de Metalurgie care, în timpul Revoluției, i-a solicitat lui Ceaușescu să-i înarmeze cu bâte, să se apere de revoluționari. De la Grădina Icoanei au plecat spre Studiourile Buftea un șir de mașini cu peste 30 oameni de cultură, dintre care mi-i amintesc pe O. Paler, cu mașina căruia am mers, Mircea Dinescu, Dl Dimisianu etc, etc. Timorat, directorul studiourilor, Dl Constantin Pivniceru, a spus că CCES, Direcția Cinematografică, în absența Suzanei Gâdea, care era într-o delegație externă, era condusă de un dușman declarat al regizorului, un „tovarăș” mai în vârstă ca noi, Petre Anghel (a nu se confunda cu scriitorul Petre Anghel, de vârsta noastră), n-a vrut sub nicio formă să aprobe vizionarea filmului de către cei peste 30 de oameni de cultură – noi spuneam că vrem să le știm părerea, să „îmbunătățim” filmul (pentru că ni se ceruse imperativ schimbarea subiectului din „furtul tezelor de doctorat în Chimie” în „promovarea noului în uzina noastră” – „că doar are acelși număr de silabe și se face ușor la postsincron” a afirmat Sergiu Nicolaescu la o discuție în biroul președintei.) Evident, dincolo de părerea distinșilor invitați, speram că, prin ei, va transpira la Europa Liberă ceva despre soarta filmului.
Sunt cele două întâlniri ale mele cu marele domn Alexandru Paleologu, și-i mulțumesc Domnului Stelian Tănase că readuce lumina respectului pentru marele cărturar.