PAGINI DIN INTERNAT

IMG_3894

Îmi aduc si azi aminte prima zi petrecută în Internat. Era prima dată cind nu dormeam alături de părinți, sub acoperișul știut din str Stejarului 42. M-am găsit într-un dormitor cu vreo 30 -40 de paturi din fier cu pături jilave, de cazarmă și 30-40 de copii, elevi interni în jur. Cred că în acea noapte am devenit adult brusc deși aveam doar 11 ani. Tot ce simt, gîndesc și sunt sunt azi este dobindit în acea noapte de nesomn. Uneori intunericul și liniștea erau sfîșiate de țipătul locomotivelor…Imi amintesc.

Era un Internat săptămînal. Vinerea după-amiaza după ce terminam programul sau sîmbăta dimineață ( dar trebuia să anunțăm ca să fim scoși din porție la cantina) mergeam acasă. Mergeam pe jos vreo trei stații pînă la „Cinema 23 august”- fost Florida, apoi Aurora – și luam tramvaiul din fața liceului Iulia Hasdeu, așa cred că îi zicea. Era prima stație dupa stația Obor/Vaselor. Eram născut in cartier, in spatele Halei, la maternitatea din strada IMG_9325Avrig și locuisem pe strada Popa Lazăr lingă fabrica de avioane SET (devenită Mecanica fină după război după ce rușii demontaseră toate utilajele și le duseseră la ei). De la Internat o luam spre Bariera Vergului (mai exact la stația Caporal Ruică, prima dupa Bariera Vergului ( Piata Muncii botezată in anii 50) și înainte de Dristor ). O luam pe jos pentru că nu aveam niciodata bani de bilet de tramvai. Imi trebuia tramvaiul 26 sau 27. Costa 25 de bani clasa a doua, și 30 de bani clasa întîi. Unii mergeau pe blat, fără să plătească, reușind să nu fie observat de taxator. Exista un taxator la capătul fiecărui vagon, lîngă ușă și treabuia să treci prin fața lui. Să dai mărunțișul, el îți rupea bilet dintr-un carnețel. Dacă te vedea că nu făceai operația asta te striga – Poftiți la bilet! sau ți se adresa intr-o formulă mai dură, în fcț de situatie. Totul consta să te sui într-un tramvai aglomerat și să calătorești pe scara vagonului. Spaima tuturor erau controlorii. Era mulți și picau peste tine cînd îți era lumea mai dragă. Biletele la control! Umblau în haite, cite 3-4. Se suiau pe ambele usi, si gata, te inhățau. Amendă! Nu mai de rușieana suferita. Mi-era frica să merg pe scara, impins de adulți mult mai puternici. Dar și să merg în vagon, pe blat, chiar dacă eram un copil și puteam invoca inocența, virsta fragedă,etc. Eram prea bine crescut, premiant, studiasem pina atunci cca 5-6 ani de pian. Veneam dintr-o altă lume. Picasem, după IMG_9331divorțul părinților mei, într-o periferie, cu alte moravuri. Nici nu eram prea curajos. Eram preocupat să fiu corect, să nu încalc regulile, cum mi se spusese. 7 ani de acasă pe atunci funcționau. Mi-era frică de uniforme, de autoritate, de adulți solemni. Vatmanii, taxatorii în 1964-5 -6 purtau uniforme ITB. .

Eram extraordinar de singur. Stăteam de luni pină vineri fără părinți. O experiență dură pentru un copil. Eram pur si simplu de capul meu printre străini. Cred că atunci am devenit – nu aș spune melancolic, cu melancolia te naști – dar eu cu mine, cu gîndurile mele, cu trăirile mele – distincte de ce se petrece în jur.

Lunea trebuia să ajung inapoi la poarta Internatului la ora 8,00, ceea ce insemna că trebuia să mă scol cu noaptea in cap. Săream micul dejun de la cantină. Se presupunea că mîncasem acasă sau ca aveam provizii cu noi. „Intram în porție” – cum se zicea – de la masa de prînz încolo. Cantina era la demisol, placată cu niște plăci de faianță albă, care îi dădea un aspect de spital. Prin ferestrele plasate la nivelul bordurii ieșeu aburii a diverse sosuri, fierturi, prăjeli. Veneam zilnic acolo să aflăm ce se găteste. Puneam pariu, să ghicim dupa miros. S-a spus mai tîrziu despre scrisul meu că descriu amănunțit mirosuri etc. De la Internat vine. Trăiam într-0 stare continuă de foame. Atunci am invățat că suntem dependenți de stomac. Nu răbdasem de foame pînă atunci, era o stare total nouă. La 13,00 ni se servea prinzul, la 19,00 (daca imi amintesc bine) cina. Eram incolonați in curtea școlii și un profesor de servici dădea comanda – cite o clasă pe șiruri pășeam ca la armata spre sala de mase. Era un procedeu cazon menit să ne disciplineze dar și ceva practic. Evita imbulzeala. Pericolul era mai ales că scara era ingustă. Se puteau întimpla accidente dacă ne inghesuiam să ajungem repede la mese, cum eram lihniți, atrași irezistibil de mirosul de mîncare. Intr-un hol de la demisol, un pedagog ne oprea si ne băga la Spălător, un șir de ghiuvete, să ne spălăm pe miini.

IMG_9353Abia apoi ni se permitea – după ce ni controlau palmele în cadul usii – să pătrundem în sala de mese. O făceam în liniște. Nu aveam voie să vorbim tare, să făcem gălăgie. Dacă o făceai, riscul era să fii dat inapoi, trimis în curte și intrai ultimul la masă. O caznă f mare pentru un copil infometat. Nu aveam voie sa vorbim in timpul mesei – obicei care azi mi se pare bizar. Existau 2-3 profesoris și pdagogi care se plimbau printre mese și păstrau liniștea. Aveau și ei masa lor intr-un colț al cantinei. Niciodată nu mă săturam, nu pentru că eram nesătul, lacom, ci pentru că mîncarea din farfurie era prea puțina. Se serveau trei feluri, ciorbă/supă, felul doi – mincare gătita din mazăre, conopidă, varză, cartofi, fasole. Toți copiii eram convinși că cei de la cantină furau din mîncarea noastră. Și azi cred asta. Au fost proteste, conflicte, rezolvate prin măsuri disciplinare împotriva îndrăzneților. In acei ani am învățat un cuvînt magic „supliment”! Dacă rămînea mîncare în cazan, venea cineva cu un lighean și un polonic și intreba trecind printre mese – Cine vrea supliment!? Ridicai două degete,sau strigai – Eu, eu eu ! și ți se dădea. Aveai drept drept la un conținutul unui singur polonic. Ca sa ramina la toti! Povestea cu suplimentul se întîmpla rar dar se întîmpla. O altă soluție să mă satur era să mă ofer să spăl vasele și să fac curat pe mese după ce se încheia masa. Atunci căpătam în plus ceva mîncare.

În fiecare zi de luni intram intr-o clasă unde ne întîmpina un pedagog. Era o atmosferă cazonă, cu disciplină strictă, pe model sovietic, cu prea multe reguli. Totul era cuantificat, pe ore si minute, hotărît dinainte. Programul zilei era fixat în amănunt. Se preciza de exemplu cum saluți dacă întilneai prin curte un profesor. Programul zilei era strict. Nu puteai părăsi școala, era interzis să treci dincolo de gard fără cu bilet de voie. Internatul a fost o experiență radicală. Si azi amintirea lui imi face pielea de găină. Uneori mi se umplu ochii de lacrimi, alteori rid in hohote. Cele mai bune momente erau cind evadam, treceam vizavi la Gara de est. Exista acolo o pasarelă, un fel de pod peste șinele de cale ferată. Dimineața și pe la 4 după-amiaza treceau lucrătorii in ambele sensuri, in salopete ducind sufertașe cu mincare. Muncitorii se purtau cu basc sau șapcă, se recunosteau de la departare. Imi plăcea să urc scara imaginindu-mi că de partea cealalta a podului nu sunt cautat, nu voi fi gasit. Stam cu barbia rezemat în baltustradă si priveam gara, peronul, trenurile, fabrica cu zid din cărămidă. Scrutam cartierul Baicului de dincolo de barieră, unde așteptau la barieră bicicliști, căruțe, camioane. Mă jucam numărind secundele pina se ridica bariera și coloana se punea în mișcare. Acolo se termina orașul București. In partea cealaltă era Oborul meu, unde mă născusem. Priveliștea era dominată de Hală. Alături, ascunsă privirii era casa unde trăisem primii ani – strada Popa Lazar nr 5 lingă biserica sf Nicolae. Imaginea era destul de dureroasă pentru că detestam din tot sufletul Internatul. Imi aminteam neputioncios anii cînd eram liber, linga părinți, protejat.

Am considerat Internatul o închisoare. Lectura mea favorită a fost (descoperire din clasa a 6-a ) „Oliver Twist” de Dickens. Cu un an inainte mă amorezasem de „Cuore„ de Edmondo de Amicis. Găseam povestea mea asemănătoare cu cea a lui Oliver Twist. Dar mai intîi, pînă să citesc cartea, am văzut ecranizarea englezească la „Cinema 23 August” fost „Cinema Florida”. In fiecare miercuri eram duși cu clasa, aliniați pe două rînduri, la spectacolul de la matineu. Era cam doua stații de la școală. Era ziua noastră fericită deși ne era cam rușine să fim văzuți inșiruiți pe trotuar ca niște pedepsiți, in uniforme, păziți de pedagogi. Vedeam filmul care rula în acea săptămină. Nu ne dădeau programe speciale pentru copii. Rulau filme occidentale, nu mai dominau filmele sovietice. Am văzut atunci filme italienești neorealiste. Îmi aduc aminte un film „Cu miinile pe oraș” despre politică, mafie, corupție. Am vazut „La Strada” de Fellini cu Antony Quinn și Giulieta Massina, povestea lui Zampano m-a impresionat mult. Veneau si filme americane ( Hatari ), erau mai convenționale, westernuri(Ultimul tren din Gun Hill, Diligenta) comedii mute gara de est 3Keystone, comedii muzicale- unul cu Elvis Presley, Veselie la Acapulco) . Erau apoi filmele „furioșilor” englezi. Filmul copilăriei mele, (și a rămas pină azi) a fost „Singurătatea alergătorului de cursă lunga” cu Tom Courtenay. Si azi iubesc filmul, mă emoționează la fel de puternic ca atunci. E un film intunecat, fără iluzii, sobru, despre periferia socială. Firește m-am confundat cu anti-eroul, cum o fac și acum. Forma de protest a personajului împotriva alienării, un protest individual, fără zgomot, pe cont propriu auto-destructiv, mi-am asumat-ode atunci. Scena din finalul filmului (refuzul de a continua, de a se lasa folosit de Sistem) mi se pare extraordinară. De cîteva ori in viata l-am imitat pe Colin Smith – alergatortul de cursa lunga. Și o voi mai face, după cîte mă cunosc. Cine nu îmi cunoaște firea și-o poate explica văzînd finalul acestui film. Să spun că pe cartea mea de vizită scrie ‘recalcitant”‘. Singura cale de a te razvrati este sa o faci de unul singur. Este singura forma de protest care are sens. Vivi Lazar anti-eroul din „Marele incendiator” este un ecou tirziu al lui Colin Smith.

Pentru educația mea sentimentală acești doi ani de Internat au fost esențiali – cu disciplina, cu singuratatea, cantina din demisol, dormitorul de la mansarda. In internat am început să văd lumea ca pe un perimetru inchis, un spațiu înconjurat de un gard – cu paznici și bilete de voie, în care îți cîștigi libertatea – o libertate efemeră de cîteva ceasuri – de unul singur. Ce am uitat sa notez aici este senzatia continua de frig intre acele ziduri acaparate de igrasie.”

Fragment din volumul „Sunt un copil la razboiului rece” in curs de aparitie la editura Corint, martie 2020.

Alătură-te discuției 4 opinii publicate

  • Ion - Filip Nicolau spune:

    Aștept cartea!!
    Să fiți sănătos, viguros, vesel și voios!!
    Mult succes!!

  • Dan spune:

    Si totusi….au fost ani de maturizare fortata pentru multi dintre cei care au trait acele timpuri….Multi dintre noi ne-am format ca oameni atunci, in acea epoca si in acel sistem „cazon”….Odata era scoala/liceul…apoi stagiul militar obligatoriu, pentru cei care l-au efectuat…Am amintiri din Liceu, de tip industrial unde la inceputul anilor ’80 faceam 3 luni de practica efectiva pe an de studiu, in atelierele scoala…dupa absolvire erai pregatit sa intri in „productie”…erai deja calificat….Azi nu mai este asa ceva…..Nu mai avem nici macar disciplina in scoli, dupa care esti integrat in societate la fel de haotica…sau chiar mai haotica…Oricum, disciplina si ordinea nu a distrus pe nimeni, daca este in limite normale, insa atunci cand lipseste…se dezintegreaza aprope orice sistem…..

  • Petru Vasiu spune:

    Dumneavoastra, un copil al razboiului rece, noi cei mai tineri suntem copiii comunismului… stiti cum se zice: daca esti traumatizat de mic, cand esti mare numa te joci

  • Pop Flaviu spune:

    Citind acest fragment, am avut senzatia ca am fost catapultat cu 65 de ani in urma. Am trait toate acele senzatii descrise in aceasta povestire. Aceeasi cantina, aceeasi foame, suplimentul.
    Uneori seara primeam mamaliga cu branza si o cana de ceai. De regula ramanea intotdeauna mamaliga pentru supliment. Ne asezam in rand in fata unui geam de cca 1 mp cu farfuria in mana luam suplimentul ma asezam din nou la rand, mancam in picioare si tot asa pana se termina suplimentul.
    Pentru cei care aam avut parte de viata de internat, cu toate privatiunile ei putem spune ca am trait in paradis fata de iadul din „INTERNATELE”
    indurat de semenii nostri in aceeasi perioada.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!