afise film la dolce vitaNu prea am stat la cozi pentru pîine&carne deși era un ritual quasi-obligatoriu. In preajma măcelăriilor și Alimentarelor socializai, făceai rost de-ale traiului. Aici îți petreceai o mare parte din timp. Asa iți treceai viața intre serviciu și cozi interminabile. Grija regimul era sa nu stai singur, să ai gîndurile tale. Trebuia să fii anturat și controlat. Cozile erau înțesate de delatori. Asa ca mă țineam departe de proletariat… Pur și simplu renunțasem să intru în rînd. Preferam așa, decit să aștept ore-n sir, să mă las îmbrîncit de vecini din cartier numai ca să duc acasă jumătatea de pui, sticla de ulei, cartonul cu zece ouă, punga de făina alocată pe rație. Mi se părea prea umilitor. Preferam să mănînc te miri ce. Nu mă așezam la coadă chiar și mai devreme, în anii 70, ai studentiei, cind incă nu se introduseseră cartelele și se mai găsea cite ceva de cumpărat, rafturile nu era de tot goale, așa cum s-a intimplat în anii 80. Dar cozile erau cozi, inevitabile. In acel timp preferam sa măninc film cu pîine, cum se zice.

afise-cinema-1.jpgAm făcut in schimb nenumărate cozi la Cinemateca, la sala din strada Eforie, și la Sala Union. Curios, ambele strazi erau în pantă. M-am sculat cu noaptea în cap de nu stiu cîte ori ca să apuc bilet, (se dădeau maxim două) la un film de Fellini, Truffaut, Godard, Kurosawa, Tarkovski, Wayda etc. Ca sa te așezi la coadă la Cinemateca iți trebuia abonament, echivalentul cartelei pentru alimente. Abonamentele erau limitate ca număr și se distribuiau intr-o scurta perioada – erau anuale. Sper că îmi amintesc corect. Eram foarte mindru de cartonașul respectiv, obținut tot după o coadă de omor, cu liste, cu îmbrinceli&isterie, cu mult lume așteptind lipită de zidul sălii de cinema. Sigur existau și favoriți ca în toate dictaturile care isi obțineau abonamentul prin spate, sau pe baza unui telefon venit de undeva. Nu eram dintre afise cinema 111previlegiați, eram student, așa ca trebuia să mă prezint in ziua anunțată să ma inscriu pe un tabel, să aștept la coada, etc. Dar odată obținut făceai parte edintr-o elita selectă, de cinefili acreditat.

Mi-am scris teza de licență (am terminat Filosofie în 1977 ) scriind despre legăturile dintre film si literatură, cu profesorul Ion Ianoși. Era o continuare a sutelor de filme de arhivă pe care le-am văzut în acei ani la Cinemateca. Adesea intram in sală de cinema dimineața și ieșeam seara după ultima proiecție. Îmi aduc aminte de o coada infernală de la Union, după un revelion. De la chef m-am dus pe la ora 4 dis-de-dimineața să mă așez la coada, unde am așteptat pină după prinz. Zăpada era cît casa, viscolea, bătea vintul, era un ger de crăpau pietrele. Țineam mortiș să prind un film care nu mai rulase (care?) si am fost fericit să prind biletul dorit.

Am multe amintiri despre Cinemateca si filmele văzute atunci. Imi amintesc mai ales atmosfera. Holul ingust, lumea care astepta nerăbdătoare. Alcătuiam o sectă, ne cunoșteam și recunoșteam din priviri, ne salutam fără să ne știm identitatea. Faceam parte din gașca drogaților de film. Filmul era un refugiu, ținea loc de psihiatru si biserică. Eram ca niste halucinați – ne scufundam frecvent într-o meta-realitate. Imi amintesc bine sala căzînd in intuneric. Filmele erau alb/negru, copii de cinematecă cele mai multe. Imi amintesc vocea care traducea la cască. Cinemateca și filmele care rulau acolo erau o fereastră. Ce păcat, se aprindeau luminile si ieșeam în stradă. Nimeream peste lumea posomorită a acelor ani extrem de cenușii. Visarea se terminase. Mă tîram spre un autobuz care mă ducea la marginea orașului, unde locuiam. Incercam în acea lungă traversare saămentin cit mai mult timp în mine emoția din sala de cinema.

Fragment din volumul de amintiri „Sunt un copil al războiului rece” în curs de redactare.

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!