Vara anului 1968, eram adolescent și nu mă gîndeam decît la ce citeam (mult) și la muzică – eram leșinat după Janis Joplin si Hendrix. Sau la cîte o fată. Cum nu aveam bani nu plecasem în vacanță. Mă prăjeam la soare pe asfalt, mai invitam cîte o fata la plimbare prin cartier, etc. Intr-o zi, pe cind stăteam intins pe burtă în pat și citeam dracu stie ce, la radio s-a dat un buletin de stiri, editie specială am spune azi. Anunța cu o voce gravă că țările Pactului de la Varșovia au invadaset Cehoslovacia. Romania nu era printre ele – ceea ca m-a făcut sa ma simt mîndru.
Mai multe clădiri oficiale, aeroportul, etc, fuseseră ocupate. Tancurile Armatei roșii mărșăluiau pe bulevardele Pragăi. Nu se știa unde se găseau liderii cehoslovaci. Transmitea un reporter roman aflat la fața locului. Ma surprindea – dincolo de grozavia stirii – tonul reporterului, necenzurat, evident emoționat. Nu auzeam obisnuitul comunicat în limba de lemn a propagandei. Ni se cerea să rămînem lîngă aparatele de radio, să aflăm cum evoluează lucrurile. Situatia era de o gravitate excepțională. Praghezii ieșiseră pe străzi și încercau să oprească cu mîinile goale tancurile și 
să parlamenteze cu soldații care le invadaseră țara, să îi convingă cumva să plece înapoi. Se petreceau scene inimaginabile. Emoția era copleșitoare. Se simțea din vocea acelui reporter.
Am rămas citeva zile cu urechea în aparatul vechi care exista atunci în casă – ascultind radio Europa liberă, Vocea Americii, și Bucuurestiul, care suna in acele zile altfel decit pină atunci. Apoi TVR a transmis in direct mitingul convocat de PCR în Piata Palatului, cînd Ceausescu a condamnat invazia. Evenimentele au evoluat cu repeziciune, nu știai ce să crezi. Ce va urma? Dacă nu cumva si România va ocupată de Armata roșie? Un zvon care circula insistent spunea că rușii sunt deja la graniță, gata să intre. Tot românul era speriat de moarte. Coloane de mașini luaseră calea spre Iugoslavia cu gînd să se refugieze acolo. Multă lume a fost chemată din concedii in inteprinderi. Gărzile se dublaseră în fabrici si instituții. Armata era pusă pe picior de război. Se făceau exerciții de apărare, se 
dădeau alarme, etc, am aflat de la niște vecini. S-au înființat Gărzile patriotice. Etc.
Zilele acelea fierbinți au trecut. S-a revenit treptat la climatul obișnuit. Vocea acelui reporter de la Praga și-a reluat vechile fraze tip. A fost prima mea experiență în care am fost confiscat de politică. Și cind cred că am început să înțeleg pe ce lume trăiam.
Fragment din volumul ” Sunt un copil al razboiului rece” in curs de apariție.
STELIAN TĂNASE
DESKREPORT
În perioada respectivă aveam 14 ani și jumătate… și îmi vedeam liniștit de copilăria mea fericită,în cartierul Bucureștean,Pajura.Nu eram preocupat de politică,nici măcar de cea comunistă.Copilăria mi-o petreceam alături de :prieteni și prietene,colegi de școlă,veri și verișoare,părinți.Îmi plăcea să fac lucruri diverse:să ascult muzică,să fac sport-fotbal în special,să citesc cărți-în special de aventură și polițiste,să călătoresc,să merg la pescuit împreună cu taică-miu,să descopăr și să mă aventurez în anumite zone din apropierea cartierului (Băneasa,Herăstrău,cartierul Dămăroaia,București-Noi,Arcul de Triunf,Străulești,etc).Ce mai,eram în largul meu.Îmi placea mult să hoinăresc.Apropo,de pescuit…în ziua de 21 august 1968,ziua când invazia din Cehoslovacia era în toi,eram pe malul Dunării,la pescuit împreună cu taică-miu și un verișor de-al meu.Habar nu aveam ce se întâmplă în țară sau afara ei.Nu aveam radio la noi (adică tranzistor-cu se mai zicea pe vremea aceea).Ne vedeam liniștiți de ale nastre.Eu cu văru-miu cutreram zonele zăvoiului de pe malul Dunării ,pline de bălți ,de unde prindeam pești ceva mai mărunți:caras,plătică,roșioară,biban și câteodată și un crăpcean .Seara,cu aceștia pești prinși de noi,taică-miu ne facea plachie de pește la ceaun,la foc de lemne.O nebunie,de mâncare.Asta da mâncare ecolgică,toată cu ingrediene din grădina bunicilor și pești indigeni proveniți din zonă nepoloată.Noaptea,dormeam împreună cu văru-miu,în Trabantul cu care venisem,după ce în prealabil taică-miu demontase toate scaunele din interior(inclusiv bancheta din spate) și așternuse două șube mari(adică lungi)pe podeaua mașinii.Ce mai ,eram în plină pustietate virgină,pădurice de sălcii și plopi,unde se auzea numai ciripitul păsărelelor,zgomotul ușor al apei Dunării…și câteodată sirena vreunui vapor sau barjă care trecea pe fluviu.Ce mai,aș putea povesti la nesfârșit astfel de minunății din vremea accea…,dar să n-o mai lungesc…Sâmbătă dimineața,24 august, ne-am urcat în Trabant să facem calea-întoarsă către București.Ne-am întors pe digul pe care venisem să ajungem în Vadu oii,zona de traversare a Dunării,pe malul opus,adică în Giurgeni și să continuăm drumul spre casă.Stupoare,la traversarea cu bacul(pe vremea aceea nu era costruit podul)o aglomerație de nedescris.Multe mașini și autocare cu numere de Cehoslovacia.Nu înțelegem nimic.Atunci am aflat ce se întâmplase:Sărci cehi și-au întrerupt concediul-vacanța de pe litoralul românesc și îngrijorați doreau cât mai grabnic să se întoarcă acasă.Am zâbovit mult, până către miezul nopții ,să putem traversa cu bacul.De atunci,a început să fiu interesat de politică și în special să ascult radio Europa-Liberă la vechiul meu radio Darcle.Apoi, de la bunici am aflat numai lucruri bune de pe vremea regalității…și uite așa am devenit monarhist .
mea refuza sa si aduca aminte de momentul cehoslovac. In vara lui 68 am ascultat prima oara pe Milles Davis la postul de radio Frace Inter. Era un concert live la Filmore East in NewYork.Am stat toata noaptea sa l ascult. Il acum pe un CD. In toamna am intrat la Cibernetica (ASE). Nu imi aduc aminte de repercusiuni ale acelor evenimente in viata studenteasca din Bucurestil. Cred ca formula :capacul pe oala se practica si atunci. Dar pina la Cehoslovacia, drumul prin Romania mi se pare din ce in ce mai colturos si plin de hartoape. Va doresc sanatate la toti!