PRIN LONDRA – COCO CHANEL ŞI SERGE GAINBOURG

Cinema de cartier în Notting Hill, frecventat de boemii, intelectualii, artiştii şi belferii zonei. Clădire de începtul de sec XX, cam prea încărcată. Un kitsch care prin îmbătrinire a căpătat patină, începe să aiba un stil. E diferită ca arhitectură de sălile moderne, multiplex, minimaliste, strict funcţionale. E pentru melancolicii ca mine. Rulează filme necomerciale, văzute prin festivaluri, cu spectatori puţini. Văd “Gainsbourg“, în altă zi “Coco Chanel şi Igor Stravinski” (care a încheiat Cannes-ul din 2009). Primul e cît se poate de prost (clişee, dezlînat, fără substanţă). Al doilea, pasabil. În ambele e evocată tema singurătăţii artistului, tratată didactic, aproape telenovelistic, uneori cu puţin fason de “film cu pretenţii” (mai ales la doilea).

Coco Chanel îl invită pe Stravinski să scrie la vila ei de lîngă Paris. Ea e mare admiratoare a baletelor ruseşti, prezentate la Chatelet de Djiaghilev. La o premieră (aşa şi începe filmul) a pus ochii pe acest compozitor misterios. Ei nu îi scapă nimic din ce îşi doreşte mai ales în materie de bărbaţi. Compozitorul se instalează în vila ei cu nevasta şi copiii. Fireşte, are o aventura cu gazda, fapt care crează melodrama de care avea nevoie scenaristul şi regizorul. E nelipsitul triunghi conjugal, prezent în orice film francez. Că e intimist sau nu, comercial sau mai ambiţios artistic. Coco sponsorizează spectacolul baletului rusesc, “Apollo”, scris de Stravinski la vila ei, un tribut adus partidelor de amor consumate în imediata vecinatate a nevestei şi copiilor. La vremea asta atît de inspiratoare autoritara, dura, Coco, crează parfumul “Chanel 5”, capodopera ei. Cam asta e toată povestea. Cam puţin.

Celălalt film e tot cu ruşi. Tatăl lui Serge Gainsbourg, pianist de local, refugiat la Paris. Îl vedem, 30 de ani mai tîrziu, pe fiul său Serge – obsedat că e urît şi evreu, un marginal. De aici rezultă citeva şlagăre şi aventuri, cu Juliette Greco, France Gall, Brigite Bardot şi Jane Birkin cu care cîntă în film cel mai mare hit al lui, “Je t’aime, moi non plus”. Mai e şi o poveste confuză spre final, cu “La Marseilleise”, pe care pastişează în ritm de reggae (imitind pe Beatles care parodiaseră “God save the Queen” ) şi iată-l pe SG transformat într-un rebel, cînd, de fapt, a fost doar un “coureur des femmes” şi un beţiv. Singura idee bună în acest film stupid a fost o papuşă, alter ego al lui eroului, cu care seamănă leit, şi cu care dialoghează. Cam puţin.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!