PROFUND ȘI TULBURĂTOR

By 11 noiembrie 2018Litere & Comp.

IMG_1280Profund și tulburător: romanul Partida de vânătoare de Stelian Tănase

Elena-Brândușa Steiciuc

Ce se poate întâmpla atunci când o femeie, aflată în preajma vârstei de treizeci de ani, află că viitorul mire nu mai are curajul să o însoțească la altar ? Când toată viața ei pare dată peste cap de lașitatea masculină și rochia de mireasă rămâne pe un umeraș, golită de promisiunile vieții fericite până la adânci bătrâneți ? Când insomniile, palpitațiile, atacurile de panică se înmulțesc și existența pare a nu mai avea sens?

Este întrebarea pe care și-o pune personajul central din cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Partida de vânătoare.[1] Un roman care mizează mult – printre altele – pe o foarte bună cunoaștere, de către autor, a metehnelor sufletului uman, a comportamentului individual în momente de criză, a luptei fiecărei ființe cu demonii ei, știuți sau neștiuți. De asemenea, un roman care, pornind de la o astfel de situație-limită, construiește un întreg univers în care frontierele ficțiunii sunt atinse tocmai pentru a fi depășite, ca pentru a demonstra puterea literaturii, efectul cathartic al artei. Un roman în oglindă, un roman în care facerea, mersul înainte al scrisului este la fel de important ca povestea pe care o spune.

IMG_1258În Partida de vânătoare Stelian Tănase, romancier versat, autor interesat în egală măsură de realitatea ficțiunii și de ficțiunea realității, propune o poveste care se desfășoară pe două planuri, conduse și uneori intersectate cu mână de maestru : pe de o parte, un roman-ramă, cel în care evoluează Aglae Stoleru, zisă Țumpi, mireasa părăsită, hotărâtă să abandoneze tot ce o lega de trecut și să devină scriitor de succes, adoptând formula romanului-foileton din secolul al XIX-lea, practicat de Dickens, de Balzac, de Eugène Sue și alte nume mari din istoria genului ; pe de altă parte, romanul-din-roman, romanul la a cărui scriere asistă cititorul, – ba chiar, uneori, parcă, peste umărul lui Țumpi, și naratorul – intitulat Partida de vânătoare, adică o poveste pe care romanciera-în-devenire o construiește după o rețetă suficient de bine probată pe piața de carte de-a lungul timpului, mixând elemente din zona celor trei „po” (roman pornografic, politic, polițist). Așadar, Aglae zisă Țumpi făurește, mai întâi cu reținerea începătorului, apoi cu un curaj din ce în ce mai dezinvolt, textul Partida de vânătoare, sau povestea unei iubiri mai mult sau mai puțin imposibile, o iubire puternic marcată de mediul în care se desfășoară, și anume lumea politică „înaltă” de pe malurile Dâmboviței, cadrul unei neîncetate lupte pentru putere între indivizi, între clanuri. Diana Mazu și Barbu Zefcari sunt cei doi protagoniști, ea o neîndurată „zeiță a vânătorii”, metresa en-titre a Excelenței Sale, conducătorul vremelnic al acelei țări. Exemplar rarissim, destinată numai IMG_1309consumatorilor de lux, femeia nu poate rezista afrodisiacului numit putere, și, în calitatea oficială de șefă a protocolului la Palat, în calitatea oficioasă de țiitoare a lui Vodă, face și desface din culisele unui alcov care nu-i dă, totuși, satisfacția rochiei de mireasă. După cum, aceeași superbă blondă „cu o privire verde-mov care tăia ca diamantul ” (p. 27) nu poate rezista nici personajului de macho balcanic ușor dezabuzat în care pozează Barbu, un împătimit de vânătoare, pasionat atâta timp cât vânatul este greu de prins. Un cuplu care își trăiește cu intensitate rarele momente de intimitate în destinații ce fac parte și ele din recuzita iubirilor de lux, având în vedere statutul cu totul special de care se bucură, pentru un timp, Diana. O clasică istorie de triunghi amoros care sfârșește prost, cu o „pompe funèbre” (pour les connaisseurs !) ca în pățania (reală) a unui prezident francez din anii lipsiți de griji numiți Belle Époque.

În acest roman profund și tulburător Stelian Tănase – jonglând cu aluzia și cu ironia subtilă – face loc unui amplu tablou al vieții politice și sociale contemporane, în care alegoria vieții din cercurile puterii deține locul central. Totul se petrece ca într-un vodevil balcanic din care nu lipsesc picanteria, suspansul, trădările, comploturile tenebroase care sfârșesc în coadă de pește (a se vedea povestea atentatului pregătit de generalul Obae, cel care avea să sfârșească aproape „descăpățânat” de un glonte așa-zis „rătăcit”, în cursul partidei de vânătoare din miezul narațiunii, pentru a deveni mai apoi o gentilă fantomă cu rol de sfătuitor al romancierei Țumpi). Un carnaval în care măștile sunt aproape interșanjabile, puterea se preface că respectă serviciile secrete și presa, care la rândul lor fac reverențe de fațadă acelui Vodă aflat la IMG_1301finalul a două mandate și pregătit, dacă „patria i-o cere” să schimbe constituția și să devină președinte pe viață. Onomastica personajelor nu poate scăpa atenției cititorului : nume precum Macarie Vodevil (liderul Opoziției valahe), Futică Limbuț și Pizdel Agache (șeful contrainformațiilor și adjunctul lui), Maxențiu Foișor (consilier prezidențial), Bebe Scheau (ziarist gata să treacă oricând de partea cui o cere interesul) nu fac decât să trimită, în sonoritatea lor neaoșă, la burlescul unei scene umplută până la refuz cu ființe derizorii, în praful de la porțile Orientului, où toute chose est prise à la légère iar poporul este condus cu televizorul.

Un alt aspect – cel puțin tot atât de important în identitatea acestui roman complex – este reflecția constantă asupra literaturii, în general, și a statutului acestei arte în anii din urmă. Ce mai poate atrage azi cititorul ? Care (mai) este condiția scriitorului, într-o epocă în care lumea își pierde vertiginos obiceiul de a citi ? în care contemporanii „consumă cu drag orice, un vin bun, un smartphone, țigări, blugi, televizor extraplat, laptop, DVD-uri, biscuiți Muțu, gumă de mestecat, prezervative, portocale de Mediterana, dar nu cărți, dragă.” (p. 59) În acest context personajul Țumpi știe bine ( e poate cea mai amară constatare a lui Stelian Tănase din roman !) că „un scriitor e un declasat, un cloșard, un amărât vrednic de dispreț. Îl zărești umil, aplecat de șale, cu manuscrisul sub braț, pe la uși. Întreabă – nu aveți nevoie de un roman !? Se găsește cineva zdravăn la cap, în pas cu timpul, care îl apucă de umeri și îl azvârle afară-n stradă cu un șut undeva.” (p. 59).

Și totuși, și totuși. Țumpi face pariul cu literatura și fosta script-writer de la o firmă de publicitate se lansează în aventura scrisului poate din lipsa de frică a celui ce știe că nu mai are nimic de pierdut, poate din dorința omenească de revanșă, dar cu siguranță pentru că într-un astfel de personaj Stelian Tănase proiectează – flaubertian, aș spune – angoasele, poticnirile, izbânzile, ticurile, superstițiile, insomniile oricărui scriitor din orice epocă. Bântuită de scrisul ei, de povestea pe care o construiește așa cum un conac scoțian este bântuit de fantome, tanase suceava partida de vanatoareromanciera ajunge să nu mai facă deosebirea dintre realitate și ficțiune, cum îi mărturisește ea psihiatrului Pantazi (și el nutrind cândva niște vagi vise scriitoricești !) : „D-le dr., unde să trasez linia de demarcație dintre realitate și non-realitate ? ! Ce scriu eu este realitate !? Barbu Zefcari face parte din realitate!? Dar când visez !? Unde intervine imaginația !? Ține ea loc de realitate !? E cumva surogatul ei !?Dar ficțiunea, ce este !? Fabulațiile, umbrele întinse pe ziduri, ele ce sunt !?” (p. 197).

Jocul acesta al ficțiunii și realității, reflectarea/generarea oricărui text în/de marea Bibliotecă a lumii este admirabil pus în scenă de Stelian Tănase printr-un șir de ecouri intertextuale, tot atâtea oglinzi plasate de-a lungul textului și care, prin reverberații constante, îi sporesc adâncimea. Ca în străvechea tapiserie La Dame à la licorne, evocată de Barbu la începutul poveștii de iubire, chipul animalului fantastic sau chipul altor fantasme ale altor scriitori apar în acest kaleidoscop și cititorului nu-i rămâne decât să culeagă, strecurate în pădurea narativă, referințe la autori tutelari, aluzii la scrieri din vremuri trecute, la personaje / persoane ce vor ieși, poate, cândva, de sub pecetea tainei.

Regal de lectură și invitație la reflecție, Partida de vânătoare se citește ca o incursiune – pasionată și pasionantă – în spațiul fluid, fascinant, nu mai gros decât firul de păianjen ce separă ficțiunea și realitatea. Nu-mi rămâne decât să sper că acest roman își va găsi, cât de curând, traducătorii pe care îi merită.

[1] București, Editura Vremea, 2018, colecția „Autori români”.

Găsiți PARTIDA DE VÂNĂTOARE în rețeaua de librării Humanitas si în librăriile CLB (Centrul de librării București). Iar on-line – pe elefant.ro EMAG.ro libraronline.ro. sau direct la edituravremea.ro

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!