marquezAm citit in toamna – in pregătirea volumului „Sunt un copil al războiului rece” – cartea „Castro, l’infidele” ( de Serge Raffy, ed Fayard). Lectura incitanta, mi-a permis destule meditatii despre relatia intortocheată dintre un scriior arhicunoscut cu puterea unui dictator.

In 1982 Gabriel Garcia Marquez primește premiul Nobel pentru literatură. Cartea sa de capatii „Cien anos de soledad” a aparut in 1967. A fost tradusa și la Bucuresti in anii 70 si si-a gasit repede imitatori autohtoni. „Realismul magic” a făcut carieră pretutindeni pentru că ajuta scriitorul – aflat „sub vremi” – să ocoleasca realitatea și să devina poetic exact cind se ajungea la punct – foame, dictatură, sărăcie, frică. Am citit prin 1974, cred, „Un veac de singuratate”. Nu aveai cum altfel, toata lumea îl comenta. Mi s-a părut un basm bine-mirositor, un desen animat mai curind. Marquez practica un fel de iluzionism pe care il vazusem in baracile din Obor la Tirgul Mosilor. Dintre scrtiitorii sud-americani i-am preferat pe Vargas Llosa si Ernesto Sabato.

Timpul a trecut, a venit si 1989 si am avut acces la cărți, presă și arhive. Cazul Marquez – care mă intriga inca din anii 70 – mi-a devenit mai clar. M-a intrigat mai ales prietenia cu Fidel Castro. Mie, ca intelectual din Estul Europei, trăind atita vreme la umbra zidului de la Berlin, in plin război rece, mi-a părut foarte suspect acest episod. Faptul că era un scriitor cu simpatii de stinga, stinga radicală chiar, explică unele lucruri, dar nu totul. Povestea nu ține neapărat de ideologie. Mai curind de cinism, de sfidare, de interes castromeschin, de calcul. E aici multa, multă amoralitate. Să frecventezi un dictator singeros, un demagog expert in manipularea poporului său, mi s-a părut nu numai de neexplicat dar si departe de conditia unui scriitor care trăia totusi in lumea libera și nu in lagărul comunist. Această prietenie ( i-as spune complicitate) este zona cea mai obscura a vietii si carierei norocoase a lui Marquez. Care au fost resorturile ei? Fascinația puterii, a violentei, a liderului absolut – întîi de toate. Marquez a fost fascinat de Castro care se juca cu oamenii cum se juca Marquez cu personajele sale.

Cîteva episoade merită menționate. Cind armata cubaneză debarcă in Angola Castro (preocupat de imagine și propaganda) ii cere „scriitorului lui favorit” să laude invaziasi s-o prezinre ca pe o epopee eliberatoare. Ceea ce Marquez face. De ce nu!? Primise o secretara, o limuzina cu sofer, bodygar. Cheltuielile erau suportate 100% de statul cubanez. Primise si o vilă superlux lingă Havana, in cartierul rezidential. Aici Castro ii făcea vizite și isi petrecea adesea serile cu Marquez cu care ii plăcea să discute chestiuni militare, literare, politice. castro 2Intr-un jurnal mexican Marquez publică texte in care arată geniul de strateg al lui Castro si misiunea eliberatoare a trupelor cubaneze în căutare revoluției mondiale. O pagină rușinoasa in scrisul lui Marquez. Toată povestea se termină lamentabil și lui Castro ii trebuie un țap ispășitor. Ii găsește printre ofiterii cei mai populari si eficient. Cap de afiș generalul Ochoa de care Castro se temea că ii ia locul. Marquez (intre timp ciștigator al premiului Nobel) este solicitat de rude să intervină în apărarea acuzaților. De altfel ii cunostea pe mulți dintre cei aflați în boxă. Marquez refuză. Nu voia să își strice prietenia cu Castro desi stia că era un simulacru de proces, menit să îi conserve puterea. Mai mult de atît, Marquez asistă la sedintele procesului, un proces care se termina cu pedepse capitale. Cred că a privit totul ca pe un spectacol, ceva de natura literară, nu ca istorie, ca realitate brutală cu oameni reali. Și mai cred că i s-a părut interesant, a luat notite satisfăcut pentru o eventuală carte. Odata Marquez a declarat – ” Cuba este Macondo”. Ca si în romanele sale, in viață granitele dintre fictiune, realitate si vis sunt extrem de volatile.

fidel castroLui Jorge Luis Borges i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatură pe motiv că a vizitat Chile in timpul dictaturii lui Pinochet si i-ar fi adus elogii în presa de la Santiago de Chile. Lui Marquez nu i s-a refuzat premiul in ciuda textelor si declaratiilor sale repetate in favoarea lui Castro si a regimului său. E mai frecventabil un marxist decit un militar reactionar? Așa pare in acest caz: Metodele celor doi de de a-si impune dictatura sunt identice – teroare, represiune, violenta. Pinochet si Castro nu se deosebesc in acet plan deloc. Atunci!? Cei care acordă premiul Nobel consideră ca Fidel Castro e-n regulă, chiar frecventabil. Natural pentru insi de stinga, pacifiști, tiermondisti, ecologisti, militanti ai unor cauze „corecte politic”.

STELIAN TANASE

DESKREPORT

Alătură-te discuției 1 opinie publicată până acum

  • Nicu Ungureanu spune:

    Nu aș fi crezut că există atâta îngustime de minte la niște oameni care acordă Premiul Nobel ! Se vede că „personalitățiile” respective nu au trăit în „stânga” comunistă !

Spune-ți opinia, fă-te auzit!