musatAm primit de la avocatul George Musat documentul de mai jos. Il redau in intregime. ST

MUŞAT & ASOCIAȚII

Societate de Avocați

COMUNICAT DE PRESĂ

Avocat Gheorghe MUŞAT

Data: 17.04.2019

Scrisoare deschisă către Dl. Lucian Davidescu - Romania Curată (și alți jurnalişti interesați în aceste zile de deținuții politici optzecişti de la închisoarea AIUD)

Stimate domnule Lucian Davidescu,

Am luat la cunoştinţă de scrisoarea dvs. adresată subsemnatului, postată pe site-ul RomaniaCurata.ro și preluată apoi de mass-media. Apreciez interesul dvs. față de deținuții politici optzecişti de la închisoarea Aiud. Regret însă că o faceți abia acum, într-un context politic exacerbat cu un pronunțat iz electoral.

Vă înțeleg demersul. Astea sunt vremurile. În campanie electorală se ascut săbiile, taberele se așează față în față și nuanţele dispar. Într-o astfel de confruntare, trecutul este de cele mai multe ori manipulat, falsificat prin omisiune şi instrumentat politic în funcție de interesele de moment ale unora sau altora. Aşa se întâmplă și acum, când numele meu este adus într-o dispută intens mediatizată a cărei miză nu sunt eu și care nu are ca finalitate, din păcate, dezvăluirea celor vinovați de represiunea comunistă.

Dar, înainte de orice alte considerente, iată faptele.

Am urmat cursurile Şcolii de Ofițeri de la Băneasa începând din 1967, când am terminat liceul. Aveam 17 ani și îmi doream să devin avocat, iar părinții mei – țărani simpli, fără posibilități materiale- nu aveau nicio posibilitate să mă întrețină la facultate. Nu ştiam, atunci, că nu voi mai putea practica avocatura după absolvirea cursurilor şi nu ştiam, de fapt, că odată intrat în sistem, nu voi mai fi liber să-mi decid traseul profesional. As putea spune acum, privind retrospectiv, că nici măcar nu ştiam unde intru. Între 1972 și 1983 am lucrat în Ministerul de Interne, la Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti, secția contraspionaj. Am înţeles destul de repede că nu acolo este locul meu și am încercat să plec, prin demisie. Eram în primăvara anului 1981. Mi s-a spus că de acolo nimeni nu iese la cerere. Cu un certificat medical am reuşit, la a treia tentativă, să plec şi am intrat, ulterior, în Baroul Bucureşti. Dar gestul meu a fost perceput ca o sfidare de către cei care conduceau destinele țării şi ale Securităţii statului comunist. Eram un exemplu prost pentru toți cei rămași în sistem și atitudinea mea nu putea fi lăsată nesancționată. Pedeapsa a venit un an mai târziu, când am fost arestat sub învinuirea că aş fi divulgat secrete de serviciu soției și condamnat la 8 ani de închisoare. Un simulacru de proces cu procurorul Ștefanescu în prim plan (acelaşi procuror care a „instrumentat” dosarele tuturor deținuților de la Aiud).

După condamnare am fost trimis în lanțuri la Aiud, unde am fost încarcerat în secţiunea unde se aflau ”politicii”. Și erau mulți deținuți politici în anii aceia, chiar dacă printre ei nu erau nume sonore. Se ştie că regimul de detenţie era unul special și că „politicii” constituiau o ameninţare chiar și închiși fiind. Aveam tehnică de ascultare în celule, căci trebuia să fim supravegheați permanent. Despre condiţiile de detenţie ar fi multe de spus, despre metodele de intimidare, despre umilințe și bătăi, despre mijloacele puse în joc pentru a reduce un om la instinctul de supravieţuire, despre modul în care se foloseau de sentimentele față de familie pentru a te şantaja și manipula. Sunt multe moduri de a face dintr-un om neom atunci când acesta se află în închisoare, la cheremul anchetatorilor, care își arogă drept de viață și de moarte nu doar asupra lui, a deținutului, ci și asupra familiei sale. Eram însurat și aveam două fiice minore, una avea 8 ani și cealaltă avea 3 ani. Mult timp nimeni din familie nu a știut nimic despre mine, nici unde mă aflam și nici dacă mai trăiam. Pe toată durata detenţiei la Aiud nu mi s-a permis să fiu vizitat de copii, nu am avut dreptul la corespondență cu familia sau să primesc măcar o carte, nu am avut acces la medicul închisorii sau la asistenţă medicală.

Ca deținut politic nu era nevoie să semnezi un angajament ca să dai declarații. Când te chemau la raport, scriai oricum, sub dictare, ceea ce ți se cerea şi, atunci când ceea ce scriai nu era pe placul lor, erai obligat să o iei de la capăt până obțineau declarațiile pe care le doreau. Era şi acesta un mijloc de umilinţă, un mod de a-ți arăta că nu mai eşti nimic altceva decât un instrument. La restrictivă, la izolaremergeam pe rând, puțini din cei aflați la Aiud în anii ’80 au scăpat fără să fi trecut pe acolo. In acest context, mi s-a cerut să semnez un angajament cu numele Miron. Aș fi putut să mă opun? Când ești în închisoare şi nu ştii ce se întâmplă cu copiii și familia ta, despre care anchetatorii îți dau informații sumbre, când ştii că te aşteaptă din nou izolarea şi riscul de a fi umilit şi batjocorit de deținuți de drept comun introduşi special în celulă pentru a te reeduca”, nu ai alte opțiuni. Dacă mi s-ar fi cerut atunci să declar că am vândut arme nucleare unor marțieni, nu cred că aveam puterea să mă opun. Cei care au trecut printr-o asemenea situație măcar o dată în viață, pot judeca. Ceilalți să ridice piatra.

Am ieşit din închisoare în ianuarie 1988, după o detenţie de 3 ani și 10 luni. A urmat o perioadă în care mi-a fost greu să găsesc un loc de muncă, pentru că nimeni nu angaja un fost deţinut politic. Un timp am lurcat ca taximetrist pe timp de noapte în Gara de Nord, am vândut în piață legume și fructe din grădina părinţilor mei, după care am lucrat ca merceolog şi apoi jurist la Fabrica de Cauciuc IBCC Jilava. În avocatură și în Baroul Bucureşti am reintrat abia după decembrie 1989. Ceea ce am făcut de atunci și până azi nu e un secret pentru nimeni. Numele meu nu a fost implicat în scandaluri, iar firma de avocați pe care am înfiinţat-o este, de atunci și până azi, una din firmele de referință din ţară. Nu sunt și n-am fost abonat la contracte cu statul.

Despre deținuții de la Aiud, din anii ’80, ar trebui să se vorbească mai mult în spaţiul public, și nu doar atunci când numele lor sunt aduse în discuție pentru a justifica vendete politice. Iulius Filip, Ion Bugan, Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu, Marin Iancu, Lucian Iancu, Erno Borbely, Dumitru Iuga, Nicolae Lițoiu, Biro Katalin, Buzaş Laszlo, Ion Drăghici, Florea Vlăsceanu, Mihai Ivănescu, Pavel D. Gheorghe și mulți alții au trecut în anii ’80 prin temniţa de la Aiud pentru că au îndrăznit să se opună, fiecare în felul lui, împotriva unui regim totalitar care ne transformase pe toți în prizonieri de conştiinţă. Gheorghe Ursu, Doina Cornea, Vasile Paraschiv și deținuții de la Aiud au fost uitați și marginalizați de politicieni, care îşi aduc aminte de rezistența anticomunistă doar când pot câștiga capital electoral.

În încheiere, aș dori să menționez că cele arătate mai sus sunt cunoscute încă din timpul închisorii de către toți colegii de detenţie cu care am împărțit aceeaşi celulă la Aiud.

Cu respect,

Avocat Gh. Musat

 

Alătură-te discuției 7 opinii publicate

  • Florin Daniel spune:

    Astăzi avem revoluționari cu merite deosebite, plătiți cu bani de la buget chiar dacă privilegiile sunt obținute pe declarații false. Falși revolutionari, smecheri, oportuniști, mizerabili ce au profitat de o legislație ambigua. Și mai avem și acești condamnați politic de pe vremea regimului securisto-ceaușist, care au avut curaj și s-au opus regimului atunci și care pentru faptele lor au fost condamnați la ani de temniță grea. Revoluția a învins! Va spun sigur, pentru ca am văzut asta la televizor.

  • Cristina Andrei spune:

    De ore bune aștept ca măcar prietenii și apropiații lui George Mușat să și-l asume public cu bunele și relele lui, cu păcatele lui cele spovedite sau ținute și nu aud decât o tacere adâncă. Nu văd decât o absență a oricărei atitudini. Nu asta se întâmpla la recentul vernisaj al expoziției cu icoane pe sticlă din colecția personală de la MȚR, nu asta se întâmplă când vine vorba despre susținerea financiară a unei reviste culturale. Atunci s-a vorbit. Nu era despre același om? Nu există pe lume avocați, câți judecători suntem!

    • roman polanschi spune:

      Nu sunt priten cu Gigi(asa i se spunea in copilarie), iar „prietenii” de pahar nu se pun. Cei care il cunosc si poate au fost ajutati de el, au trecut marea, nu mai au nevoie. Zic si ei, Gigi este tare, are bani nu are nevoie de o vorba buna. Am s o spun eu, un necunoscut :Gigi a pus chezas la banca blocul pt ca cineva sa ia imprumut de la banca. A facut o dezinvolt, nu a primit nici macar un multumesc. Si apoi momentul este rau ales sau mai bine zis, cine l a declansat, a stiut ce face. A fost o lovitura cu mantinela, ca la snooker. Este grozav in Elvetia :tot ce a fost inainte(in perioada WW II), ramine acolo, in 1940.Si francezii ce fac cind vine vorba de colabotarism? Iau foc. Dul Musat ar trebui sa i multumeasca, celui care a pornit articolul. Ar cistiga in mod sigur un loc de europarlamentar. Lucruri bune si sanatate.

  • Marius Oprea spune:

    Nu este prima oară cînd îl văd drept “ţintă -piept numărul 8”, ca la şedinţele de trageri, pe avocatul de mare succes George Muşat şi finanţator nu al unei echipe de fotbal, care îţi aduce în genere bani, ca orice investiţie, dacă ştii ce să cumperi şi ce să vinzi, ci al unei reviste de cultură, Observator cultural, singura care rezistă de atîţia ani fără a fi editată prin subvenţionarea de către stat. George, cu care recunosc din capul locului că sînt prieten de mulţi ani, de cînd nu era încă aşa de “mare”, finanţează de asemenea an de an şi premii substanţiale, date unor autori români contemporani. Anul acesta a fost al 13-lea, an cu ghinion pentru acest mecena al culturii. Este iarăşi pus la zid, pentru “colaborarea cu Securitatea”. L-am mai apărat şi în trecut, o fac şi acum, în faţa acestor atacuri. Într-un asemenea caz din trecut, ţinta atacurilor eram şi eu, iar George Muşat a fost atins prin ricoşeu. Un ziarist “băsist” scria în urmă cu zece ani că nu înţelege nici cum fac parte din PNL, partid condus de un “informator notoriu” (era vorba de Mircea Ionescu-Quintus) şi nici cum scriu la “Observator cultural”, revistă susţinută de un “turnător şi de un ofiţer de securitate”. Era vorba de George. Timpurile au trecut, iar acum PNL-ul este partid onorabil. George Muşat a rămas însă acelaşi “turnător”, aduncîndu-se acum amănunte, anume că a furnizat note despre Iulius Filip. Se face, ca şi atunci, abstracţie de un fapt esenţial – anume că toate numele celor de mai sus sînt ale unor deţinuţi politici – inclusiv George Muşat, condamnat la 8 ani de închisoare – în situaţia în care, anterior, fusese ofiţer de securitate. Scopul vizitei sale la Aiud nu era acela de a-l turna pe muncitorul clujean, care adresase o scrisoare “Solidarităţii” poloneze. Era deţinut acolo, cu sabia lui Damocles a răzbunării foştilor săi colegi deasupra capului, a căror putere discreţionară o cunoştea prea bine. Asta, una la mînă. Apoi, trebuie spus că între deţinuţii politici a existat o solidaritate care dăinuie şi astăzi, dincolo de zidurile închisorilor – deţi ei sînt din ce în ce mai puţini, invers proporţional cu “utilizarea” lor politică. Nu au fost rare cazurile (iar în situaţia deţinuţilor politic din timpul regimului Ceauşescu, chiar deloc puţine) în care “deţinutul-informator” se consulta cu colegii de cameră ce să declare. Iar, în cazul lui Iulius Filip, nici nu erau prea multe de declarat – cine ar fi avut răbdarea să-l cunoască pe acesta, cum am făcut-o între alţii şi eu, ar fi ştiut că Iulius era genul de om care le spunea, în faţă şi direct gardienilor ce avea de spus, de cîte ori avea ocazia. Martori sînt colegii săi de detenţie. Avea o altă structură psihică, poate mult mai puternică – pentru că, în fond, oamenii sînt fundamental diferiţi şi acţionează diferit, în situaţii limită. Tocmai de aceea, pe foştii deţinuţi politici nu i-am auzit decît tangenţial (şi aceasta, în cadru privat), acuzîndu-se unul pe altul de turnătorie, deşi unele cazuri au devenit notorii,prin intervenţia interesată (şi, aş spune, întodeauna promptă politic) a unora de la CNSAS, care au transformat, în toţi aceşti ani, deconspirarea Securităţii în deconspirarea informatorilor ei – cu cît mai mari, cu atît mai bine. De la bietul Doinaş la Marino, de la Giurescu la Ion Aurel Pop. Spre deosebire de “acuzatorii publici”, care au dezvoltat un adevărat “complex al lui Iuda” (adică, uită cu totul de cei ce l-au acuzat pe Iisus), foştii deţinuţi politici au dus, tacit, cu toţii, mesajul lui Corneliu Coposu, pe acest subiect: “numai cine nu a fost acolo, poate vorbi despre asta”. Adică, despre cedarea în închisoare, despre împrejurările şi preţul ei. O fac, din păcate, cu o inconştienţă distrugătoare persoane care se joacă cu destinele altora, la fel cum făcea Securitatea, de care uită cu totul, în timp ce securiştii îşi rîd în pumni, pentru că şi-au atins scopul şi restul lumii priveşte cu laşitate sau satisfacţie meschină de pe margine, la ce se întîmplă.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!