SINGUR INTR-UN TREN DE NOAPTE

tanase 444Am identificat gara, mi-am fixat ceasul, am cumpărat abonament. Venea cam un sfert din salariu. Ciștigam atit de putin ca debutant incit mă intrebam cum voi trece luna. Incercam să învăț, să ma acomodez cu inacceptabilul, să nu schelălăi. Intram in rindul lumii. Amarăciune, eșec, sfirșitul lumii. Mai ales, al viselor din studenție. Planurile mele de a fi scriitor erau praf. Partidul se răhățise pe ele. Nu imi găseam locul. Îmi era clar că naveta zilnică cu trenul îmi va fărîma oasele oricît de tare m-aș ține. Era o chestiune de timp să clachez. In primele luni m-am dat cocoș, vesel și increzator, mi se părea că trăiesc o aventură care se va termina curînd. Gresit. Malaxorul intrase in funcțiune la parametrii normali. Ma transforma intr-un gindac cu fiecare zi de naveta în care fugeam la gară noaptea să prind trenul.

Ajungeam la costum – eram profesor! – singurul pe care il aveam . Pe străzi era incă intuneric. Luam trenul din gară, ca orbetele. Trenul intra șuierînd în Bărăgan.Eu imi luam locul notat pe tichet. Citeam citeva pagini și ațipeam. Dacă nu, dădeam cu ochii de o Românie necunoscută. Bărăganul era inima ei. Descopeream o lume săracă de secol XVlll. În zdrențe, trăind în bordeie, risipite pe cimpie. Din loc in loc, agățate de stîlpi, lozinci și panouri de propaganda. In ele Ceaușescu era preamărit ca un zeu. Ne asptepya vezi Doamne un viitor de aur, îmbelsugat. Hărnicia munciotrilor si taranilor strinsi ne va asifura o victorie măreață. Cind ajungeam în gara la Ciulnița dădeam de lumea care popula aceasta ața-zisă țară, nu una fictiva, din lozinci, ci cea reala. Imbracămintea pe peron era jumatate rurală /jumatate orășenească – cojoace, galoți de caucic in loc de pantofi, (gumari), flanele, rochi inflorate, basmale strinse sub bărbie. pălării decolorate. Multe făcute in casă.gara de nord 3

Privind de pe peron, dădeam de un peisaj tipic chefere. O întindere cit un teren de fotbal, o ingramadeală de vagoane de marfă, locomotive vechi, terasamente, depozite, silozuri. Dej ambiționase în anii 50 să ridice aici un oraș agricol în plin Bărăgan, Șantierul a fost abandaonat după niște ani și locul rămăsese o pustietate, un șantier etern. Părea un decor de film proletcultist după terminarea filmărilor. Nu exista o pasarelă să treci dincolo. Imi faceam curaj și traversam ca la o cursă cu obstacole 12 rinduri de trenuri. Căram o geantă, eram ințolit/deghizat în profesor – sobru. Purtam unicul costum de haine. Avansam ca pe front prin tranșee, prin motorina, praf, mizerie…Te așteptai să se tragă din față, să ne culce la pămînt. Topăiam peste șine, ne cățăram pe scari, ajungeam dincolo de un vagon, o luam de la inceput peste următorul. Era ceva f burlesc, cu Bustar Keaton si politiștii Keystone. Lumea de pe peron se hlizea la noi amuzată. Eram profesorii de la București… Intrasem într-o fantă a realității – habar n-aveam că există cu ceva timp in urmă. Parea o crevasă în timp. Eram prins intr-o ambuscadă, Nu exista cale de intoarcere. Cu timpul, totdeauna este astfel. Aici era insă o chestiune de spațiu.

IMG_7126Dragalina – satul vizavi de gara Ciulnita – avea un liceu agricol unde urma „să trec copiilor lumina cărții”. Luam contact cu satul așa cum era după 30 de ani de regim bolșevic. Prost, debadandă, hoție, ” somnul cel de moarte”. M-a intrigat că bicicletele aveau spițe duble. Am aflat de la un părinte că noaptea lumea ieșea la furat, iar bicicletele așa echipate puteau să care doi saci în loc de unul la un transport. Mă inițiam în secretele vieții la țară. Cancelaria era din alte timpuri, citeva figuri, mai toți veniți de departe, navetiști. Un singur prof localnic, unul de la Călărași, restul de la București. Atmosfera nu era nici rea nici bună. Un rahat provincial. Cei mai vechi făceau un lung exercițiu al minciunii și dedublării. Erau hîrșîiți de naveta pe care o fecau de o viață, veterani. Pentru mine totul era nou și insuportabil. În primele săptămîni a mers cum a mers, Apoi a intervenit rutina, în faza a doua – oboseala, din ce in ce mai accentuata. Eram continuu obosit, cu ochii umflați, fără resurse fizice și mai ales sufletești. Entuziasmul de a trai o experiență nouă s-a consumat repejor. Mă gindeam că mă ajuta la scris, imi ziceam că iese o carte de aici, ( am inceput-o, un roman naiv bazat pe relatări orale). Speranța s-a epuizat spre vacanța de iarnă. Singurul interes care mă ținea viu cit de cit era că aveam șansa să observ. Trenul cu navetiști era un eșantion foarte pitoresc.

Era o lume homerică, pestriță și colorată intens. Se intilneau caracterele cele mai diferite. După un timp am realizat ca asistam la un ritual. Aceleasi persoane se gaseau vesnic asezate pe aceleasi locuri în acelasi vagon. Un mecanism cu repetitie halucinant. Făceau aceleasi gesturi, schimbau aceleasi replici, jucau aceleași scenete. Si totul se relua la infinit. La fel si povestile, bancurile, amintirile, zeflemelele. Am nimerit intr-un colt de lume întors la oralitate. Navetisii vechi se cunosteau perfect intre ei. Se asezau pe bisericute, jucau cărți, table, ascultau la radio cu tranzistori, povesteau ce era pe acasă, ce filme vazusera, ce gatisera femeile, ce necazuri aveau. Nu erau toți din tren profesori la Ciulnița, unii lucrau la Cernavodă ca ingineri, făceaua naveta saptaminal. Alti erau angajati la Canalul Dunare-Marea Negra. Coborau prin statii, trenul oprea pretutindeni si deversa pe peron intr-o gară aflata in pustietate pe cite cineva – prof sau inginer agronom, zootehnnist. Navetistii se deosebeau de călătorii ocazionali – priviti cu oarecare dispret – ca neinițiati. Navestistii -grup in care ma integram treptat- alcătuiau un trib. Functiile se distribuiseră demult. Roata se invirtea identic in fiecare anotimp. .

Mă trezeam la 3,30 sa ajung la 4,50 al Gara de nord. Debarcam la Ciulnița cu zece minute inainte de începerea orelor. Dupa 14,00 plecam înapoi spre București. Ajungeam la 16,10. La 17,00 eram obosit mort in garsonieră. A fost un an dificil dar in care am învățat/observat multe. M-am dezmeticit. Cunoșteam fața adevărată a României. Pînă atunci îmi fusese ascunsă. Nu avusesem acces la ea. Scînteia nu scria despre asta. Acoperea in editorialele ei mizeria si sărăcia acoperind totul cu citate din Ceaușescu. Descopeream minciuna în acel tren. Așa va să zică, mi-am zis. Am intrat în rahat. Singurul lucru bun care mi s-a intimplat – am inceput să scriu al doilea meu roman – „Playback” – exact pe tema care spărgea geamurile vagonului cu care călătoream zilnic dus/intors. Era vorba despre prăpastia dintre vorbe (propagandă) și realitate. Incepeam să-mi pun întrebări despre natura Regimului. M-a costat imens distracția asta. (VA URMA)

Fragment din volumul „Sunt un copil al razboiului rece”

STELIAN TANASE

DESKREPORT

Alătură-te discuției 3 opinii publicate

  • Constantin Mihul spune:

    Minunaat, chiar daca teribil de trist!

  • Cornelia spune:

    Si eu am cunoscut Romania din Vechiul Regat in trenul de naveta saptamanala, studenta in Bucuresti la Chimie (Universitate) spre Focsani, unde fussse reoartizat sotul meu, economist, de la Universitatea din Cluj. Am facut aceasta naveta timp de doi ani (1969-1971). Astfel am facut cunostinta cu Romania extracarpatica, prima concluzie, aceea a descentralizarii tarii, nascandu-se inca din acea epoca supracentralizata, ceausista.
    Grea perioada, salariul sotului ajungandu-ne pentru abonamentul de tren, rata la aparatul TV (despre mobila nici nu se putea pune problema), eu fiind sa ma restrang ka 25 lei/luna, pentru biletele de tramvai pana la facultate-camin (Grozavesti).
    Cred ca multi licentiati ai acelei perioade au povesti din cele mai felurite, dar necajite. Doar ca era tineri, una si a doua – nu stiam altceva!

  • Cristina spune:

    Ce frumos scrieți!

Spune-ți opinia, fă-te auzit!