Suntem o mînă de scriitori pe o terasă. Inevitabil, conversaţia ajunge la editori, toti avem necazuri cu specia asta. E totusi un rău necesar. Oameni de afaceri duri si lacomi, care rămîn în umbră. Totuşi ei fac şi desfac. Cîteva reproşuri vin repede prin cafele, beri şi apa mea minerală. Că fură la tiraj, te plătesc pentru – să zicem – 1500 exemplare şi imprimă 3000. Greu de dovedit, cîrtesc eu. Alt reproş, că nu distribuie cărţile cum, unde şi cît trebuie. Că nu incheie contracte. Că plătesc prost, cînd îşi aduc aminte, si adesea chiar nu plătesc deloc. Mai multi de la masă sunt păţiţi. Se dau exemple. Unii editorii îţi pretind să vii cu bani de acasă. Dacă nu ai, să găseşti un sponsor. Că nu vor sa incheie contracte, şi cind totuşi semnează, sunt oneroase, şi reflecta strict interesul editorului, „jupoaie scriitorul cu hîrtii in regulă”. Că nu investesc nimic in promovarea cărţilor, că le uită prin rafturi, etcetcetc. Cineva exclamă : ce rău o duc editorii. Sunt in pragul falimentului. Altul: Drac mort ai văzut ? Altul : „Şi-au ridicat prea multe case. Tot timpul sunt prin aeroporturi, maşinile alea scumpe din care nu ies, i-au îmbolnăvit de hemoroizi. Probabil ca d-asta se vaită, îi dor şalele de cărat caramidă, burlane, au răguşit de zbierat la zidari şi instalatori.” Nimic de zis, comeseanul meu are haz. Va urma.
Un lucru care socheaza, eu nu l-am inteles nicicum : apare o a doua editie a unei carti atunci cand niciun rand nu a fost schimbat sau adaugat ? E semn al succesului, evident. Insa de ce nu un alt tiraj atunci cand editorul ar intelege ca e o carte cautata ? Cum poate autorul sa constate ca un alt tiraj e necesar ? Ar trebui sa fie simplu, prin verificarea prezentei titlului in cele mai mari, mai frecventate librarii, acum avand cataloage online. Dar aici intram in alt segment : distributia. Si o alta problema : in librarii nu vedem deseori la Bucuresti decat ce s-a publicat la Bucuresti.
(Iar librariile tot dispar, sunt cateva in centrul orasului. Din anii copilariei mele au ramas foarte putine, extreme de putine si am constatat recent ca unii au uitat sau nu au aflat cum arata o librarie. La fel se intampla si cu presa culturala, in cartiere « muncitoresti » (dar fara muncitori acum), nu vad decat ziare.)
Exista insa si distributie prin posta, dar asta inseamna sa petreci ceva timp cautand cataloagele editurilor, uneori ajungi si peste carti inexistente in multe biblioteci. Ajung des la oficiul postal : asteptand un pachet de carti.
Si mai recent, am descoperit, afara de anticarii obisnuiti, din Pta Universitatii, la sugestia unui autor strain, intalnirile extrem de interesante cu persoane diverse care vad (as spune cedeaza, doar ca uneori pare chiar o afacere) carti : intr-un parc, intr-o piata, in universitare, in fata universitatii, in fata unei banci. Interesante intalniri pentru ca sunt persoane despre care nu stiu decat ca sunt in drum spre… scoala, sunt la curs, sunt la serviciu, fictionez si nu indraznesc sa intreb cum de renunta sau au ajuns sa vanda cartile respective, nu pot schita un profil al lor.
Dar stiu prieteni ai caror parinti au putut sa-i intretina cat erau la studii vanzand cartile din casa.
Universul cărţii nu poate exista fără edituri. Tot aşa autorul de carte are o legătură strâns legată de editură. Problema care se pune este că cel care creează, autorul, nu poate supravieţui din creaţia sa; cartea. Iar în momentele, rare, când o carte are succes, apar problemele: editura nu plăteşte dreptul de autor pentru toate cărţile vândute, se mai trezeşte vreun puternic al zilei care îl mai impozitează ca să îi ia definitiv posibilitatea de a supravieţui ca autor. Soluţia? Este greu de dat. De ce? Pentru că observi în lume că aceste situaţii sunt reglementate de decenii şi funcţionează. La noi dacă aplici aceaşi lege descoperi că nu are aceleaşi rzultate. De ce? Poate pentru că noi suntem diferiţi.