20181231_080534Bref am trecut prin tunelul facultătii 1973/77. 4 ani plicticosi si singurateci cind am scris cu fervoare „Luxul melancoliei” si am citit tot mi-a picat in mină. Vara 1977. Ne prezentăm – convocați – într-un amfiteatru să fim repartizați în producție. Sa ne aducem prinosul de recunoștință patriei și partidului. Intoarceam dictaturii proletariatului pomana care ni s-a făcut. Am fost ținuți în scoală pe spezele statului 12 ani plus 4. Asta era teza oficială. Cine avea de guițat era bine să se abțină. Urma să fiu trimis la țară ca studenții lui Mao, să mă dezbar de năravurile urîte – să nu mai am ginduri nelalocul lor vizavi de Regim si mai ales de Tovarășu. La țară, izolat intr-un sat din Baragan, o să-mi iasă fumurile din cap. Si nu numai mie, tuturor celor care absolveau. București era un mediu ostil puterii, mai ales printre studenți. Eram priviți cu maxima suspiciune de propagandă și Secu. În alte țări (chiar și în Estul Europei) studenții avea prostul obicei să conteste și să se revolte. La București nu s-a întîmplat nimic, eram niște pămpălăi buni de garagațe și miștouri și de nimic serios.

Repartiția era un tirg de vite. Nu te duceai intr-un loc ales de tine, ci intr-unul stabilit de stat. Erai ca o mobilă cărată de colo colo fără să te intrebe cineva dacă vrei. O scurtă listă de posturi vacante îți stătea in față și trebuie sa pui deștul de tocilar pe o pozitie, în functie de media obtinută în cei 4 ani. Sistemul era barbar. As fi preferat să-mi caut singur de lucru sau să mă dedic literaturii, să ramîn acasă să scriu. Nu se putea, statul era f dornic să te pună în genunchi, la muncă în folosul lui. Dacă nu te 20181231_072739prezentai aveai de plătit despăgubiri cit salariul pe viață. Puteai sa ajungi și la jail. Daca erai șomer era și mai rău deveneai un declasat. Regimul se ambiționa să nu aibă niciun șomer. Scînteia publica in asemenea momente fierbinți articole mobilizatoare și mincinoase despre tinăra generatie, devotamentul si patriotismul ei, despre viitorul de aur al țării.

Faptul sublinia și mai exact ce eram – iobagi legați de glie. Nu aveam libertatea să hotărăsc într-o chestiune esențială pentru viața mea. Odată cu incheierea studiilor intram brusc in realitatea brutală a regimului. Cortina cădea și vedeam bine că trăiam intr-un decor propagandistic și într-o mare iluzie. Boema studentească – atîta cîtă fusese – rămînea in urmă, obiect al melancoliilor de tot felul. Am intrat pe rind in amfiteatru să ne sinucidem. Cînd mi-a venit rindul am ales (vorba vine) un sat din Bărăgan unde era un nod de cale ferată in drum spre Constanța, Dragalina-Ciulnița. Aici urma să predau ca profesor de liceu. Soția mea a nimerit la Liceul agricol Călărași. Asta a fost tot,a durat un minut (dar ce minut!) și am iesit afară. Am pus inevitabil punct farsei numită „repartiția”. Ușa în spatele meu s-a trîntit. Mai bine s-au descurcat odrasele de nomenklaturiști. Pentru ele ceremonia repartiției în cimpul muncii era o formalitate. Tata va găsi un post bun in Bucuresti, să nu tușeasca la iarnă copilul.

20181231_074119Modelul era sovietic, dar fusese preluat din China lui Mao. Ceaușescu voia să trimită studențimea la țară să se educe și avea nevoie de brate de muncă tara se industrializa fortat, si in mare graba, haotic. In 1974 apăruse o lege timpită. Cele mai mari orașe, 14 la număr, au fost declarate închise. Nu puteai să capeți un post intr-unul din aceste orase decit după ce făceai un stagiu de trei ani unde te repartiza mărinimos statul. Firește bancul nu era valabil pentru unii dintre noi, mai egali decît alții. În asemenea ocazii stratificarea societății, privilegiile unora, inegalitățile, se observă perfect. Te intrebai de ce tu nu și celălalt da!? Unde mai pui că beizadeaua învăța mai prost ca tine!? Cam așa porneai in viață – frustrat. Legea din 74 era dată pentru fraieri, micimani și guguștiuci. Mă inscriam cu glorie printre ei.

A urmat un an de navetă zilnică cu un tren care pleca dis-de-dimineață. Mă trezeam la 3,30 sa ajung la 4,50 al Gara de nord. Debarcam la Ciulnița cu zece minute inainte de începerea orelor. Dupa 14,00 plecam inapoi spre Bucuresti.Ajungeam la 16,10. La 17,00 ajungeam obosit mort în garsonieră. A fost un an dificil dar in care am învățat/observat multe. M-am dezmeticit. Cunoșteam fața adevărată a României. Pînă atunci imi fusese ascunsă, nu avusesem acces la ea. Scînteia nu scria despre asta decît entuziast, acoperind totul cu citate din Ceaușescu. Descopeream minciuna in acel tren. Așa va să zică, mi-am zis. Am intrat în rahat. Singurul lucru bun care mi s-a intimplat – a fost că am inceput să scriu al doilea roman – „Playback” – exact pe tema care spărgea geamurile vagonului cu care călătoream zilnic dus/intors. Era vorba despre prăpastia dintre vorbe (propagandă) și realitate. Incepeam să-mi pun întrebări despre natura Regimului. M-a costat imens distracția asta.

Fragment din volumul „Sunt un copil al războiului rece”, in curs de apariție.

STELIAN TĂNASE

DESKREPORT

Alătură-te discuției 3 opinii publicate

  • Barbu Marian spune:

    Opinia mea?Mă bucur foarte mult și abia aștept.

  • Marius Căruntu spune:

    Î/mi răscoliti propriile amintiri. Felicitări, aștept volumul în librării.

  • Constantin Mihul spune:

    E clar ca e o carte care trebuie citita! Fiind aproape congener cu autorul, mi-au ramas in minte multe dintre ororile acelor vremuri! In care singurul lucru frumos era varsta noastra!

Spune-ți opinia, fă-te auzit!