UȘA CARE DĂ ÎN INFERN

By 21 septembrie 2020Graffiti

20181231_072739In timpul studenției ucenicia mea în ale scrisului s-a incheiat. Terminam etapa versificărilor dimoviene, a eseurilor deșteptăcuțe și iconoclaste, a prozelor ratate. M-am apucat într-o noapte – obosit de tocit, pregăteam un examen nesuferit de logică matematică – să scriu un roman. Spre mirarea mea, după niște ani, am scris pe ultima pagină „sfîrșit”. Mai mult, am reusit să-l public. (Luxul melancoliei, 1982, editura Cartea românească). Travaliul a durat fix 4 ani pîna la ultima versiune. A inceput astfel. Am cumpărat un caiet studențesc mare, dictando, am scris pe coperta, Luxul melancoliei, roman. Cîteva zile nu l-am deschis. In alta noapte am mîzgălit primele fraze cu un stilou cam defect – lăsa cerneală și murdărea pagina. Am trecut apoi pe mașina se scris. Acele prime pagini au dispărut din corpul romanului. Luxul melancoliei” e o poveste cam nebuloasă despre doi prieteni care aleg drumuri opuse în viață. Unul – Luca – va fi un reușit, celalalt – Matei – un boem incorigibil, un ratat. Părea destul de simplu sal duc la capat. Nu a fost.

Ajungeam acasă după cursuri acoperit de zgură. Răsuceam cheia in yala, trăgeam ușa și gaseam decorul gata montat pentru capodopera cu care aveam de gînd să răstorn literatura up-side-down. Așa credeam, păcatele mele. Mă aplecam deasupra mașinii de scris (un Consul) – un drog puternic. Întilnirea cu personajele era o binecuvîntare. Mă ajuta să mă refugiez, să supraviețuiesc emoțional și să-mi păstrez un oarecare echilibru. Mă ajuta mai ales să nu mă las prins în angrenajul lucrurilor fara sens. Spuneam atunci destul de des – tanase allfacui voia să mă asculte- Infernul trebuie să se termine la ușă! Eram preocupat să scap de contingent. Puteam – în garsoniera de la etajul X – să ignor brutala realitate cotidiană care mă sfîrteca. Aveam ceva numai al meu, secret, de unde puteam să depășesc orice situație cît de critică ar fi fost. De pildă aceea că eram profund nefericit. Mă căsătorisem repede – student – și nu nimerisem bine. Nu găsisem sufletul pereche, așa cum sperasem și nu știam ce să fac cu mine. A fost un noroc să încep „Luxul melancoliei” cînd eram down.

Eram convins că ma ascund perfect apărat în colțul meu, (așezat cu fața la perete, ca un pedepsit în sala de clasă) în spatele acelei uși. Spațiu închis ermetic. Nu mă atingea nimic din nebunia de afară atît timp cît aveam resurse să scriu măcar un rînd. Amicii mei erau pe cale de dispariție – unii au preferat alcoolul, alții femeile, alții hobby-uri – bridge, colecții, carieră. Unii chiar plecaseră spre alte planete. Eu mă refugiasem în scris. Mă bazam în privința protecției pe ușa garsonierei. Nu era blindată, nu se închidea cu cifru. Era o banala ușă de bloc. Dacă ii dădeai un umăr cădea în lături. Dacă lipeai urechea de lemnul ei se auzea ce se vorbea în casă, inclusiv șoaptele. Nu mai zic ce mirosuri venite pe sub ușă de la vecini aveau instantaneu în nas – tocană, pilafuri, varză călită, cartofi prăjiți, cremwurști fierți.

Ușa era o garanție. Îmi făcea bine starea de iluzie solipsistă. Aparent scrisul meu nu depindea de ce se întimpla în jur. Pesemne că tertipul funcționa într-o lume liberă. Eu depindeam – doar trăiam in Europa de est – de cenzură, de propagandă, de hachițele partidului. Erau instituții puternice care luptau să înhațe sufletul omului și să-l subjuge. La intervale regulate avea loc un congres, o plenară, o ședință unde Ceaușescu ținea un discurs nenorocit. Se răfuia chiar si cu scriitorii, așa marginali cum erau. Aici le spunea ce și cum să scrie, care erau subiectele cerute de propaganda PCR. Mărețele idealuri trebuiau servite. Masele aveau nevoie de o artă nouă despre orinduirea noastră care ducea direct în utopia în care ne vom scălda fericiți. Cam așa suna teza. Voia pe scurt ca scriitorul să mobilizeze lumea să-l urmeze neabătut pe dictator. Eu gîndeam exact pe dos despre scrisul meu. Așa, că pe negîndite, am deschis un nou front. Depășeam pragul literaturii.

tanase playbackCredeam ca ușa mea de bloc este inexpugnabilă. Cum primul meu roman a apărut fără opintiri, chiar dacă a durat 4-5 ani, credeam că lucrurile sunt în regulă, cel puțin cu mine. Ca pe o plajă, îmi spuneam – găsesc eu un loc sub soare unde să-mi intind prosopul. Eram un debutant, încercam să trec neobservat. Este exact ce nu mi-a reușit. Securitatea m-a reperat repede ca element subversiv. Mă mir, pentru nu doream să mă amestec printre scriitori, nici să fac politică – mi se părea pierdere de timp și era periculos. Petre Stoica (vecinul meu de la etajul lX) m-a prevenit – să am grijă ce și cu cine stau de vorbă cind mă aflu printre scriitoti. Cel mai bine e să-ți ții gura. Din păcate am ignorat sfatul lui și am tras destule ponoase. Mă pregăteam să duc o viață burgheză, de scriitor banal, fără hopuri, fără interdicții, fără drame. S-a întîmplat invers. Mă mințeam, aveam talent pentru așa ceva. Îl am și azi.

Intre timp (1978-1982) am scris al doilea roman „Playback” și l-am depus la editura Cartea românească la începutul anului 1983. Playback-ul meu a fost amînat, apoi interzis. De editură întii, apoi de Cenzură. M-am dezmeticit extrem de greu din asta. A fost o lovitura grea. Interzicerea unei cărți este o experiență halucinantă pentru un scriitor. Treci prin niște stări greu de suportat. Tata zicea – Vezi, ți-am zis, bagă-ți mințile în cap! Dai cu treanca-fleanca pe unde te duci. Explicația oficiala a interzicerii cartii mele era că în vara 1983 a avut loc o plenară pe teme de propagandă și cultură la Mangalia. Indepărtata Polonie, cu Solidarnosc și starea de asediu, îl îngrijora pe dictator. Noi aștilalți ne uitam cu nădejde spre Polonia. Occidentul începuse să-l critice pe Ceaușescu chiar dacă timid. Il lăudase deșănțat, mai ales după august 68. În țară era din ce în ce mai rău. Dictatorul hotărîse să plătească în avans datoria externă, a impus să strîngem cureaua. În magazine si-a facut loc penuria. O duceam mai greu decît în al doilea razboi mondial, zicea bunica maternă, Anicuța. Nu se găsea nimic, vitrinele arătau conserve acoperite de praf (ardei umpluți cu orez li se zicea balastru), sticle cu șampanie Zarea, creveți tanase luxul melanacolieivietnamezi. Ceaușescu impopoțona dezastrul cu propaganda lui de partid. Voia să arate că mizeria era de fapt un trai înfloritor. La Mangalia s-a tras iar ( ca și in iunie 1970) frîna de mînă. S-au restrîns așa-zisele libertăți de care ne-am fi bucurat. Rolul cenzurii a crescut, s-a blocat primirea de noi membri in Uniunea Scriitorilor, s-a revenit la proletcultism. Numai bucurii! Ceaușescu trebuia preamărit ca un zeu. Trebuia pupat în cur, primea bucuros cărți de omagii publicate de USR. Aici au contribuit mulți scriitori. Totul devenea un mare rahat! cum mi-a zis un amic, între timp emigrat. Se părea că romanul meu – Playback – devenise un cocktail Molotov pentru Regim. Toti redactorii se fereau de ea, nimeni nu imi dădea o explicatie. O știau toti în editură, dar nimeni nu avea curaj s-o rostească cu glas tare. Să nu-și piardă slujba, să nu i se refuze pașaportul, să nu-l taie de la premiile USR, să nu i interzica noua carte. Lașitatea are un milion de motive să se scuze ca să facă rău. În fundal aveam de a face indirect cu noul delir de grandoare al lui Ceaușescu.

M-am înșelat amarnic, ușa nu oprea Regimul să-mi intre în intimitate. Nu l-a împiedicat să interzică „Playback”, iar în 1987 alt roman „Corpuri de iluminat”(taxat de cenzură drept sordid). Eu credeam că scrisesem un roman de dragoste cam idilic. Atunci am știut că ușa aceea nu există. Într-o zi cîțiva securiști au intrat în coperta 2absența mea în apartementul unde locuiam (mă mutasem in Filantropia) și au montat microfoane. Dar mai intii au scotocit prin sertare după manuscrise subversive. Locuiam singur (divorțasem). Unul dintre securiști a șterpelit cîteva pachete de țigări străine pe care le păstram pentru un doctor. Penuria ajunsese și la ei? Găinarul nu s-a putut abține. Despre vizita inopinată am aflat de la doamna care locuia în apartamentul vecin. M-a prevenit conspirativ că am fost vizitat de niște necunoscuți, trei la număr.

Am aflat, citindu-mi dosarul la CNSAS, că în martie 1983 Securitatea a început să-mi asculte telefonul. Mi s-a aprobat montarea lui expre ca să aibă cum sa asculte ce vorbesc. După ani de zile, cererea mea pentru acordarea unui numar de telefon a fost aprobată. Am inteles de ce. M-am bucurat pentru că nu mai trebuia să cobor în strada unde era o cabină, să telefonez. Nu am mirosit capcana. Interceptarea a durat pînă în 1989 de Crăciun. A fost reluată de cîteva ori, pe diferite termene și după 1990.

Asta e cu ușile. Aflați că sunt niste iluzii.

***Fragment din volumul „Sunt un copil al razboiului rece” aparut in acest an la editura Corint.

*** Comandati prin libris.ro elefant.ro carturesti.ro, corint,ro etc

 

DESKREPORT

Spune-ți opinia, fă-te auzit!