alegeri 3Era un dat. Primeai de la sindicat o repartiție si te mutai acolo unde ți se spunea. Adresa era notata pe foaie. Nu aveai de ales, nu locuiai unde-ti doreai tu, ci unde voia partidul. Ziceai mulțumesc că te muți de la curte, din mahala. Îți suiai calabalîcul în remorca unui camion si gata. Asta era tot. Puteai să dai de băut ca ai primit pe daiboj două camere în Berceni sau Rahova. Ti se facea pe loc instructajul propagandistic, să pricepi cine are are grija de tine si sa-i fii fidel.

Blocul cu pricina era în mic imaginea societății românești. Așa cum si-o imagina ideologia expusă in manualul de marxism-leninsm și în articole de prima pagină din Scânteia. Blocul era de fapt utopia comunistă. Asta era și ideea, erau inghesuiți la un loc muncitorii, intelectualii si functionarii. Acestea erau categoriile sociale acceptate oficial de Serviciile de cadre. Erai ori una ori alta. Scopul acestei aduceri laolaltă era ca locatarii să se certe intre ei, sa se deteste reciproc, să se priveasca cu neincredere. În final să se denunțe la Militie&Securitate. Era un capitol important al luptei de clasa. Ce denuntau? Că X de la ap. vecin asculta radio Europa libera, că vine acasă cu femei. Sau că are rude in strainatate, spune bancuri cu Ceausescu. Ca ar cheltui prea mult si se întreba de unde îi are!? Vigilența locatarilor era esențială – ea ținea regimul în viață. Era obligatoriu să nu fii lăsat singur, să nu te simți liber. Tovarăsii, vecinii, cetățenii vegheau.Vigilența revoluționară nu era o vorba goală. Funcționa, tinea lumea mobilizata. Mereu in campanie!

alegeri 4Nu exista intimitate, viață privată, secret. Indiscreția era la ea acasă. Pereții erau subțiri și din materiale proaste. Iarna era frig bocnă, vara arșiță, cuptor. În plus prin pereți se auzea totce seintimpla,Daca aveai urechi fine, intelegeai multe despre felul cum traiesc locatarii din apartementul de alaturi. Partidele de amor, certurile din familie, orăcăitul copilului, filmul dat la televizor. Folosirea dusului mai ales la ore tirzii provoca mari satisfactii. Si sunetul apei trase la closet razbatea pina departe.

Dar mai interesant mi s-au părut între 1958 pină in 2002, cit am stat la bloc – mirosurile. Un poem. Cînd traversam coridorul pe etajul meu, ghiceam instantaneu ce se gătea dincolo de ușă. Cînd de pildă vecinul prăjea cartori, cind se dospea cozonacul, cind se prepara o tocaniță sau incalzea pe aragaz o mincare de varză. Ți se întorcea stomacul pe dos. Imi venea să vomit. Se adauga ca si cum nu era de ajuns, gingasul miros de gunoi venit de la ghena. O duhoarea de imputiciune, de putrefact, de rinced de pestilential. Conducta care ducea de la ultimul etaj la subsol nu era etanseizata, nu mai avea capace ce de cind se daduce blocul in functiune si nimeni nu le inlocuia, Pe fiecare etaj acest miros iti strimba nasul. In plus de la subsol urca prin casa scarilor un miros greu si fetid de gunoi, igrasie si mucegai. Trebuia sa stai bine cu ficatul ca sa rezisti.

Da, locatarii se spionau unii pe altii. Si dacă nu ar fi vrut să afle ce si cum, tot se întimpla că prea stăteau înghesuiți, grămadă, ca-ntr-o baie publică. Cei mai mulți erau prima generație incălțată, veniți de la țară să slugărească în industrie. Erau fericiți că au apă curentă, căldură în calorifere și lumină electrică. Pentru asta erau foarte recunoscători partidului și perfect fideli regimului. Chiar dacă vecinii circulau intre apartamente să împrumute o ceașca de ulei, o lingură de făina sau de zahăr, sau să ceară împrumut 100 lei pină la

alegerileafa. Zăream adesea pe palier niste siluete în capot și papuci, cu părul pus pe bigudiuri. Asta însemna că deveniseră familiari. Trăiau la comun, visul de aur al omenirii proletare, de la Marx citire.

Bărbații aveau alte ocupații. Stăteau jos, la intrarea in bloc, și supravegheau cine intra/cine ieșea. Te măsurau lung. Dacă erai nou pe acolo, te intrebau la cine mergi și, eventual, îți spuneau dacă respectivul era acasă. Să nu urci degeaba. În antracte – cind nu jucau table – dezbăteau cu pasiune marile derbiuri Steaua vs Dinamo sau Rapid. Politică nu se discuta, Doamne ferește! Zidurile aveau urechi și informatori se găseau cu duiumul. Nimeni nu avea incredere în nimeni. *(va urma)

STELIAN TĂNASE

DESKREPORT

Alătură-te discuției 2 opinii publicate

  • Silviu Guuga spune:

    Aș vrea și mai mult – n-aș zice umor – „râsu-plânsu”.

  • Sorin Calciu spune:

    Superb articolul! Aştept continuarea. Parcă m-a apucat puţin tristeţea, deşi nu până acolo încât să cad într-un fel de… melancolie… Nu mi-e dor! Iar culoarea gri e evidentă, peste tot! Mai adaug şi eu, dacă se poate, aşa ca un fel de titlu propriu şi cum le-aş vedea eu în prezent lucrurile ăstea: „Copaci cu pungi”… Ce tablou grotesc! Că mare diferenţă n-ar fi nici acum, la aproape 30 de ani după 89. Doar poate mai multă „emancipare” a unora. Nu civilizaţie! „Case” la bloc vândute la preţuri de Occident în mediu înconjurător de fostă republică sovietică din Asia Centrală. Pe care nu vreau să o numesc. Da, acum avem şi smartphone-uri, dar şi multe maşini parcate aiurea pe trotuar şi care par mai scumpe decât garsonierele în care le stau proprietarii şi acum claie peste grămadă. Şi avem aerul de „libertate” că acum poţi face chiar orice: să spargi pereţi şi să bubui toată ziua (de ce nu şi noaptea) ca să-ţi faci dintr-o amărâtă de odaie palat, într-un bloc-coteţ gen bou-vagon. Şi închiriem acum la cine vrem, la micuţa înţelegere, pentru că „e casa mea şi fac ce vreau”! Da, bine-mersi, pe euro nu pe RON, fără să plătesc statului vreun impozit (care nu ştiu de ce se mai plânge atunci că economia subterană înfloreşte). Sau, să aruncăm toate gunoaiele ba şi resturile de mobilier care nu ne mai trebuie, direct pe geam! Printre atâtea altele… Ce mai, ne-am ajuns! „Copaci cu pungi”. De gunoi, şi nu numai. Şi şobolani care aleargă pe lângă blocuri. Atât. Tot Bucureşti, dar început de 2019.

Spune-ți opinia, fă-te auzit!