NOSTALGIA NU E PENTRU CARDIACI

Nostalgia nu e recomandată cardiacilor. Cu toate astea, sîmbătă dimineață am ajuns la Gara de Est unde se găsește Școala nr. 64, unde am fost elev internat in anii 60, doi ani încheiați. Două clase, cum ar veni. Clădirea nu a fost demolată și este identică, nu a suferit transformări. Varul i-a dat un aer proaspăt. In curte, pe terenul unde băteam mingea a apărut o sală de sport cubist-futuristă. Am crezut întii că e un ecran unde se proiectează filme. M-au năpădit amintirile indată ce am intrat. Am purtat o conversatie cu portarul. Ghereta lui este tot acolo – ca pe vremea cind eu ajungeam aici in fiecare zi de luni, dimineață, ca să plec numai simbata spre casă, undeva la la Bariera Vergului unde locuiam cu mama intr-un bloc proletar. În anii 60 cînd eram elev intern, portarul era o instituție fff importantă. Mai tare ca directorul, dirigintele, profesorii, pentru că ei plecau după ore. Rămineam pe mîna lui. Păzea veșnic poarta aceea care ne separa de lume. Ca să ieși afară un ceas-doua după amiaza, trebuia să ai bilet de voie semnat de diriginte (Nour) sau pedagog (Lupescu). Dacă nu aveai, trebuia sa parlamentezi cu el, ceea ce era practic imposibil. Altă metodă era să sari gardul. Daca erai prins, erai pedepsit – scos in fața clasei și infierat. Asta era pedeapsa cea mai mică. Urmau scăderea notei la purtare, absențe nemotivate în catalog, (adica risc de exmatriculare cind se adunau 40 din cite imi amintesc ). Și cea mai rea pedeapsa – izolare, care insemna nu numai ca erai inchis intr-o încapere pentru un timp, dar și că – odată iesit – nimeni nu avea voie să vorbeasca cu tine. Era groaznic.

Ca să evadezi totuși, exista copac înfipt în gard, (nu l-am mai regăsit) – bătrin și ramificat unde jucam leapșa. Pe acolo se putea ieși. Era o cracă groasă care ajungea in partea cealaltă a zidului de la Berlin, cum îi ziceam gardului, săream pe trotuar și eram liberi. Bun, ce făceam cind eram liberi? Aș spune azi că nimic. Ne fițîiam exaltați prin zonă, nu ne depărtam, Dne ferește. Niciodata nu am ajuns la o stație distanță, în piața Obor – pe care o cunoșteam totuși, fiind născut și copilarit în spatele Halei. In rest, admiram fetele și ne plimbam de colo-colo, făcind garagață, dar cam fără curaj, cu inima strinsă. Nu eram vocali. Eram atenți să nu ne intersectăm cu vreun profesor. Purtam uniforme, eram tunși f scurt, aveam și matricola cusută pe braț. Ne bucuram mai ales de faptul că faceam ceva interzis. Cei rămași în curtea școlii ne invidiau. Aveam ce povesti noaptea pe întuneric în dormitor. Cei care reușeau să se bucure de un ceas de libertate, erau teribil de invidiați și priviți ca niște eroi. Ce mai făceam cînd eram liberi? Mergeam la complexul de la capul străzii ( exista și azi, a luat un aer de Kabul-bazar) unde cumpăram de la Alimentara o felie de parizer și de la Pîine, o chiflă. Total 1 leu. Aveam un sandviș gustos cu care completam caloriile.

Am regăsit ușa care ducea la cantină ( era plasată la subsol ) îndată ce am intrat in curtea școlii. Cantina nu mai există, acum e un așa-zis Centru pentru elevi și părinți. Ca să intrăm acolo (numai la ora mesei, se înțelege, în rest accesul era interzis), trebuia să ne aliniem. Seara se făcea și apelul ca la garnizoană. Intram insirați, la comanda unui pedagog de serviciu. Erau trei clase cu internat- a 5-a, a 6-a a 7-ea. Toată ziua (în pauze, recreații) ne prelingeam pe lîngă geamurile cantinei – atrași de miros. Eram tot timpul infometați. Senzația de gol in stomac atunci am deprins-o și mi-a prins bine mai tirziu. Primeam hrana puțină, era f drămuită. Cind apăreau în unele zile norocoase, în sala de mese, doi elevi cu un castron mare de mîncare, era entuziasm de nedescris. Se striga suplimeeent! Cine vrea!? Ne repezeam ca apucații dacă nu era un pedagog în zonă să păstreze ordinea și să ne oblige să așteptăm cuminți, cu mîinile la spate, sa îți pună cu polonicul în farfurie. Tot acolo am invățat să nu vorbesc la masă. Era interzis. Dacă faceai gălăgie, riscai sa fi dat afară din sala de mese și să rămîi nemîncat. În general pedepsele abundau. ( VA URMA ) .

STELIAN TANASE

CITITI SI SERUITI

Copyright www.stelian-tanase.ro