CAROL AL DOILEA
1. RESTAURATIA
Încercărilea de întoarcere făcute de Carol în ţară datează din 1927, imediat după moartea lui Ferdinand şi IIC Bratianu. Cît era în viaţă regele Ferdinand si IIC Brătianu Carol nu avea nici o şansă să revină pe tron. Dar după 1927 nimeni nu mai putea exclude scenariul unei întoarceri. Formula Regenţei nu era sigură. Carol însuşi şi-a manifestat de mai multe ori dorinta de a reveni, şi de a fi anulat actul din 4 ianurie 1926. Mai tîrziu Carol va pretinde că a fost alungat de pe tron, nu că ar fi renunţat la tron, şi că ar fi fost victima unei cabale organizată de mama sa, regina Maria, Ionel Bratianu şi Barbu Stirbey…Cine il susţinea pe fugar ? Simpatiile sale erau mai ales din zona armatei. Alt aliat era fratele său Nicolae care dorea să nu se mai ocupe de politică, preferînd exclusiv viaţa particulara. Dorea să se căsătoreasca, ca şi Carol, să facă o căsătorie morganatică cu văduva Săveanu (Dolitti) Or, pentru asta, întoarcerea lui Carol era prima condiţie. Carol mai avea sprijin şi printre politicieni. Iulia Maniu şi Ion Mihalache nu priveau cu ochi răi întoarcerea sa. Ar fi fost un aliat important împotriva liberalilor, adversari ai restauraţiei. Sunt apoi intelectuali influenţi, amestecati în politică, precum Nicolae Iorga, Octavian Goga şi Nae Ionescu.
Liderii PNT au făcut prima tentativă serioasă de a-l readuce pe Carol în ţară. În 18 martie 1928 a avut loc un miting la Bucureşti unde s-a cerut demisia guvernului condus de Vintila Brătianu. Liderii PNŢ au hotărit organizarea unui alt miting, de mari proporţii la Alba Iulia pentru 6 mai. Era vorba de a reedita marea adunare din 1 decembrie 1918 şi ceremonia încornorării din 1922. Substratului acestui miting era de fapt readucerea în ţară a lui Carol. 20.000 de manifeste cu o ‘ proclamaţie către ţară’ a lui Carol urmau să fie aruncate din avion. Cei 100.000 de participanţi trebuia să îl aclame ca “rege pe Carol”, aşa cum proclamaseră unirea în 1918. Carol trebuia să aterizeze din avion chiar în timpul desfăşurării mitingului. Apoi cei 100.000 trebuiau să pornească într-un marş pînă la Bucureşti. Sub această presiune guvernul trebuia să demisioneaze iar regenţa să îl recunoască rege pe Carol. Carol a părăsit Parisul la 28 aprilie. A trecut în Anglia, unde spera, datorită înrudirii sale cu familia regală, să poată organiza plecarea în România. Tentativa eşuează. Guvernul britanic sesizat de cel român îi cere lui Carol să părăsească ţara. Cele două avioane închiriate pentru a face zborul în România sînt rechiziţionate. Manifestele sunt confiscate. La Alba Iulia mitingul are loc aşa cum a fost planificat. Se ţin discursuri antiguvernamentale, dar surpriza nu se produce. Carol se întoarce în Franţa, la Neuilly. Reşedinta sa din Paris devine locul intrigilor si manevrelor care pregatesc reîntoarcerea lui la Bucuresti.
La 3 noiembrie cabinetul lui Vintila Brătianu a demisionat. Citeva zile mai tirziu, Iuliu Maniu a devenit prim ministru. De această schimbare se legau multe sperante. Pentru Carol situaţia era complet diferită. Cind renunţase la tron dăduse presei declaraţii în care se arăta hotărît să trăiască în străinătate ca un simplu particular. După moartea regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, după venirea la putere a lui Iuliu Maniu mai ales, atitudinea lui s-a schimbat. El arată acum intenţia de a se întoarce, de “a servi ţara”, de a-şi” revendica drepturile “. Era numai o chestiune de timp ca lucrul să se şi producă. În fond Carol este un ambiţios. Fusese educat să domneasca chiar de Carol înîi. De ce să rămînă un simplu particular, cînd un tron era vacant, îl aştepta. Spre deosebire de fratele său Nicolae, membru al Regenţei, Carol era pasionat de politică. Nu se imagina pentru restul vieţii ca spectator la cursele de maşini, răsfoind clasoare de timbre…A luat –în noile împerjurări – decizia să îşi recapete tronul, să fie rege, să aibă putere.
Pînă în 1927 regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Barbu Ştirbey fuseseră obstacole prea puternice pentru o restauraţie. Nu existau circumstanţe favorabile. Ele apar in 1930, cînd criza economică şi politică cerea o schimbare. Populaţia îşi pune speranţele în revenirea lui Carol. Regenţa era prea slabă şi divizată. Forţele politice la fel. Intrigile de la Paris, din anturajul lui Carol, au luaseră amploare. Politicieni influenţi şi şefi militari s-au înţeles cu Carol să îl sprijine să se întoarcă pe tron.
Partizanii revenirii lui Carol pe tron aşteptau un moment favorabil. Clipa cea mare pentru ei apare la începutul verii 1930. Carol nu are un plan bine stabilit. Nu ştie dacă va fi din nou rege sau va primi un loc în Regenţă. Ştie însă că există un curent favorabil pentru el în ţară el şi vrea să îl exploateze. Exista un singur risc : să fie expulzat.
Pleacă cu maşina de la Paris pîna la Munchen. Aici închiriază un avion Farman cu doua locuri şi decolează. Aterizează la Cluj în aceeaşi zi. De aici ia un alt avion şi seara ajunge la Băneasa. Complotiştii îl aşteptaseră după amiază, la 17,00, dar Carol a întîrziat şi ei au plecat crezînd că nu mai vine. Carol, a fost întîmpinat numai de comandantul aeroportului. Într-o maşină a ajuns la palatul Cotroceni. Aici s-a întîlnit cu prinţul Nicolae, care îl aşteptase mai devreme la Băneasa.
Vestea că s-a întors Carol, a bulversat mediile politice. Zvonurile au umplut repede Bucureştii.T oată noaptea de 6/7 iunie (vineri spre sîmbătă) la Cotroceni au loc negocieri. Iuliu Maniu, primministru la acea dată, era la curent cu planul lui Carol de a reveni în ţară şi nu ca simplu particular. I-a amintit condiţiile pe care i le pusese : 1. Carol să fie membru al Regenţei şi 2. să se împace cu Elena, maiai lui Mihai, şi mai ales, să nu o aducă în ţară pe Elena Lupescu. Carol, formal, a acceptat. Toată noaptea la palatul Cotroceni este un adevărat pelerinaj. Palatul, de altfel, este înconjurat de un regiment de fideli, adus de prinţul Nicolae.
7 iunie. Dimineaţa, Carol, faţă de Ion Mihalache şi Grigore Iunian, dovedeşte cu totul alte intenţii decît declarase cu o seară înainte. Cere sa fie încoronat rege. Cei doi sunt de acord. Iuliu Maniu convoacă Regenţa, care nu e de acord şi cere să aibă o intrevedere cu Carol. Carol cere din nou să fie proclamat rege. Este chemat primul ministru Iuliu Maniu. Patriarhul Miron Cristea şi Iuliu Maniu declară că au jurat credinţă regelui Mihai.
Primul ministru Maniu convoacă Consiliul de ministri. Maniu e de parere : Carol să fie proclamat regent şi după o vreme să fie proclamat rege. E susţinut de Madgearu şi Vaida Voevod. Mihalache şi Iunian susţin proclamarea lui Carol rege imediat. În timpul şedinţei la Guvern apare o delegaţie de 30 parlamentari PNŢ care cere proclamarea lui Carol rege. Maniu acceptă. Deja lucrurile îi scăpasera de sub control. Rolul lui în aducerea lui Carol este însă mare. Pînă în acest punct el fusese omul de decizie. Carol susţinut de armată face propriul lui joc. Iar printre politicieni, ca şi în Regenţă, e dezbinare. Unii se gîndesc că susţînind pe Carol vor face carieră. Ţărăniştii cred că vor avea un sprijin politic de la rege şi-i vor înlocui pe liberali din graţiile Curţii regale. Carol a jucat această carte. A promis, a dat asigurari, s-a angajat.
La ţăranişti părerile sunt împărţite. La liberalila fel. Vintilă Brătianu şi I.Gh.Duca sunt împotriva restauraţiei. Gheorghe Brătianu, este favorabil ideii. Carol, în dimineaţa de 7 iune, in vreme ce guvernul era întrunit, se vede la Cotroceni cu Averescu, Prezan, Anastasescu, generali influenţi în armată. Ei îşi dau acordul. La fel Octavian Goga, Constantin Argetoianu, dr.Nicolae Lupu. Liberalii se întrunesc de urgenţă. Vintilă Brătianu, şeful PNL după moartea fratelui său, se opune restauraţiei, şi spune presei că PNL va refuza orice conlucrare cu Carol. I.Gh.Duca publică în Viitorul o declaraţie în care spune: “ Aş considera că mă dezonorez făcînd astfel şi deci să sfîrşesc cariera mea politică cu un act de dezonoare…Fapta de azi noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiei ţării noastre în toate privinţele…Sfatul pe care îl dau partidului nostru este intransigenţa absolută. Vor veni vremuri foarte grele.” Declaraţia favorabilă lui Carol facută de Gh Brătianu, duce la excluderea sa din PNL. Liberalii se scindează.
Iuliu Maniu îşi dă demisia. GG Mironescu devine prim ministru cu sarcina de a instala pe rege. Primul act al guvernării este anularea deciziei din 4 ianuarie 1926 şi a punctelor 6 şi 7 din statutul Casei regale, prin care Carol îşi pierduse drepturile la tron. Regenţa se autodizolvă.
Se văd de obicei regi detronaţi de fii lor, acum Carol îl detroneaza pe propriul său fiu care devine : “voevod de Alba Iulia” un titlu creat pentru aceasta situatie. Una din primele griji a fost pentru Carol să îşi reîntîlnească fiul pe care tocmai îl detronase. Carol vine la palatul din şoseaua Kiseleff. Regele Mihai, îşi aminteşte “Mama privea pe fereastră într-o stare de agitaţie extremă. Deşi stătea cu spatele la mine ştiam că plînge. Iar acolo, aşezat călare pe un scaun, se afla un bărbat pe care nu îl cunoşteam. Înalt, arătos şi cu o mustaţă scurtă. Tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi m-a luat în braţe, strîngîndu-mă foarte tare. Mă simţeam prizonierul lui…Nu ştiam că avea să urmeze cea mai rapidă lovitură de stat din istorie.” (O domnie întreruptă, pp.43)
8 iunie a căzut intr-o zi de duminică. A fost convocat Parlamentul. Grigore Iunian a prezentat propunerea anulării deciziilor din 1926 şi a declarat pe Carol rege, sub titlul de Carol al doilea. S-a trecut la vot, 485 bile albe, 1 neagră. Liberalii au absentat. Carol a fost apoi invitat să jure pe Constituţie. Şi-a prezantat programul şi a fost aclamat de lumea din sală.
Vintila Brătianu a publicat un “manifest către ţară” în care e scris că s-a dat o lovitura de stat. Emoţia a fost mare, lucrurile puteau degenera. Armata a fost consemntă în cazărmi, pregătită să intrevină. A fost unul din elementele de sprijin ale lui Carol în actul restauratiei. Altul a fost Primul ministru Iuliu Maniu, care spera, cunoscînd resentimentele lui Carol pentru liberali, pentru Brătieni mai ales, să aibă un sprijin puternic la rege.
Societatea româneasca şi-a pus mari sperante in Carol. Era popular, iubit, în armata mai ales. Unii îl vedeau ca pe o victimă a intrigilor de la Curte care îl îndepărtaseră de ţară. Chiar el acreditase ideea asta. Regina Maria, Ionel Brătianu şi Barbu Stirbey erau făcuţi cf. acestei versiuni, responsabili. Se speră că odată ce regele s-a intors, lucrurile se vor indrepta. Economia românească era in plina criză. Lumea aştepta că se va termina confuzia de la vîrf, unde Regenţa era departe de a stăpîni situaţia. Toarte aceste speranţe se îndreptau spre tînărul rege, Carol al doilea.
OMUL PROVIDENŢIAL
Guvernul condus GG Mironescu îşi dă demisia la numai 5 zile de la formarea lui. Iuliu Maniu se întoarcc ca prim ministru, post pe care îl părăsise cu nici o săprămîna în urmă. Va demisiona la rindul lui peste 2 luni, cînd va afla că Elena Lupescu s-a întors în ţară. Era limpede că regele Carol i-a manipulat şi pe adversarii şi pe susţinătorii lui. Şi-a încălcat pe rînd toate angajamentele. Era dornic să conducă România, atras de ideea de a fi rege, dar nedispus să facă sacrificiile cerute de poziţia unui rege. Va domni zece ani, pîna in septembrie 1940. Carol rămîne un personaj controversat, a cărui memorie este şi astazi disputată. Au fost zece ani de succese economice, de prosperitate, dar şi de eşecuri. S-a vorbit despre corupţia regimului său şi de a sa proprie. S-a speculat pe marginea povestii cu Elena Lupescu.
Carol era atras de ceremonii, de uniforme, ii face plăcere să organizeze paăazi. Ii placea să poarte uniforme fanteziste pe care le concepea singur. Unii au spus că a fost singura lui preocupare ca rege. De ce s-a întors Carol în Romania ? Din raţiuni financiare ? Posibil. Fondurile alocate în anii 1925-1930 nu erau deloc pe măsura pretenţiilor lui. Ca rege se putea bucura de fastul pe care il dorea. Cît a fost rege a făcut o mare avere din care a trait mai tirziu în exil. Din raţiuni politice ? El nu pare să fi avut un plan pentru România. Zece ani s-a străduit să diminueze rolul partidelor, al parlamentului şi al Guvernului. A dorit nu numai să domnească, ca un rege constituţional, dar să şi guverneze, să stăpînească. Democraţiile europene se găseau într-un declin vremelnic. Vremurile se anuntau tulburi. Nu numai in România.
Suirea pe tron a lui Carol al doilea, la începutul lui iunie 1930, a fost întîmpinată cu mari speranţe. Slăbiciunea Regenţei şi guvernarea PNŢ, redutabil in opozitie dar ineficient la putere, criza economică prelungită, au făcut să fie nevoie de un suflu nou. Carol era întruchiparea acestor aşteptări. În primi trei ani de la restauraţie, mai multe guverne se perindă la putere, Iuliu Maniu, GG Mironescu, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod formează cabinete care nu rezistă. Clasa politică era acuzată de corupţie şi neputinţa de a rezolva problemele economice şi sociale grave de la începutul anilor 30.
Simpatia pentru tînărul rege, avea doar 37 de ani la urcarea pe tron, rămînea însă intactă. Era un rege popular, privit cu încredere. De el se legau speranţele ieşirii din criză, pentru mai multa ordină şi cinste în administraţie, în viaţa politică. Mai ales în armată se bucura de sprijin. Dar şi printre industriaşi&bancheri, atraşi de programul lui de modernizare a ţării. Dar şi printre intelectuali, pe care îi susţine cu fonduri importante. Şi ei văd în Carol omul providenţial.
Carol, fire autoritara, îşi doreşte nu doar să domneasca ci să guverneze. Nu se bazează pe partide cum procedasera Carol I şi Ferdinand. Dorea ca miniştrii să asculte de el, nu de şefii de partid. Carol se vedea deasupra partidelor şi voia să monopolizeze relaţia cu societatea. De aceea a dus o politică de slăbire a partidelor pentru care a avut o neincredere la care nu a renunţat niciodată. A încurajeat dizidentele şi sciziunile, le-a acaparat oamenii de valoare. S- amestecat îin treburile guvernelor, a dorit să îşi impună soluţiile. Şi-a impus favoriţii ca miniştri. Toate deciziile importante a cerut să treacă pe la el, în ciuda textului Constituţiei din 1923. A cerut tuturor subordonare faţă de voinţa sa, şi nu faţă de Parlament, al cărui rol se reduce.
Lumea se aştepta ca la întoarcerea sa în ţară, Carol să se împace cu Elena. Era simpatizată, văzuta ca o victimă a aventurilor soţului ei. Se făcuse iubita pentru că dăruise ţării un moştenitor, Mihai, cu care apărea uneori în public la ceremonii oficiale. Divorţul lor se pronunţase în 1928, dar lucrurile se puteau îndrepta gîndeau destui. Opinia publică dorea asta. Cercuri influente de la Bucureşti, dar şi de la curţi regale, îl îndemnau pe Carol spre această soluţie. Ar fi fost bine pentru imaginea şi prestigiul său, pentru stabilitatea monarhiei.
Carol după numai două luni de la Restauraţie a adus-o în ţară clandestin pe Elena Lupescu, de la Paris. O vreme a stat ascunsă la Sinaia. Puţină lume era la curent. Apoi bineînţeles s-a aflat. Carol îi promisese lui Iuliu Maniu ( dar şi altora) că nu o va aduce în tara şi lăsase să se înţeleagă că ar fi dispus să îşi reia viaţa, cel puţin oficial, cu Elena.
Cînd afla ca a fost minţit, Iuliu Maniu a demisionat. Guvernul său durase numai 4 luni. Trebuia să constate că nu calculase corect atunci cînd îşi imaginase că îl va putea manipula pe rege. El fusese cel manipulat. GG Mironescu a fost rechemat la şefia cabinetului. La 4 aprilie 1931, şase luni mai tîrziu, şi GG Mironescu s-a retras. Din acest moment PNT –care contribuise mult la intoarcerea lui Carol pe tron- s-a înstrăinat de rege. Liderii ţăranişti au fost de aici încolo printre principalii lui critici.
Carol îşi urmăreşte ceea ce îşi propusese : un regim carlist. Impune un guvern pe deasupra partidelor, alcătuit din oameni care îi erau lui fideli. Prim-ministru este numit istoricul Nicolae Iorga. Mai făceau parte printre alţii, C-tin Argetoianu şi Mihail Manoilescu. Titulescu ocupa portofoliul externelor. Nici acest guvern nu aduce stabilitatea. Lipsa lui de reprezentativitate, certurile dintre miniştri, şi mai ales amestecul regal, il ruinează.
La inceputul lunii iunie 1932, Iorga demisionează. Urmeaza 3 guverne cu viaţă scurtă conduse de Iuliu Maniu şi unul de Alexandru Vaida Voievod. Ultimul se retrage in noiembre 1933. Aceleşsi cauze, aceleaşi efecte: amestectul regelui. Circumstanţele – criza economica şi ascensiunea extremei drepte.
Se mai intimpla ceva. În jurul lui Carol se formează treptat un grup de favoriţi la care joacă un rol din ce in ce mai însemnat în viaţa politică şi economică. În centrul lui se afla Elena Lupescu. În jurul ei o mînă de profitori formează o curte neoficială unde se distribuie favoruri şi se ţes intrigi. În tot timpul domniei lui Carol 1930-40 s-a vorbit insistent despre această “camarilă‘. Din ea făceau parte industriaşi ca Nicolae Malaxa şi Max Auschnit, bancheri ca Aristide Blank, politicieni ca Mihail Manoilescu si Richard Franasovici, oameni de încredere ai lui Carol, ca Gabriel Marinescu, numit prefectul poliţiei. Alt favorit a fost Puiu Dumitrescu, secretarul particular încă din sederii la Paris cazut apoi in dizgratie. Ii va lua locul Ernest Urdăreanu, mareşalul palatului care va rămîne alături de Carol pînă la sfirşitul acestuia în exil în 1953. O vreme a făcut parte din camarilă şi filosoful Nae Ionescu.
În jurul lui Carol trebuie remarcată influenţa nefastă a rudelor Elenei Lupescu. Ele alcătuiau o reţea pentru tot felul de afaceri. Normal, lumea nu vedea cu ochi buni camarila regală. Nici relaţia atit de paguboasa pentru igiena vietii publice, cu Elena Lupescu. Elena Lupescu şia facut partizani printre cei cei pe care îi sprijină să facă prin diverse arangajamente pe lîngă rege. E vorba de industriaşi, miniştri, bankeri, trepăduşi.Dar are şi duşmani puternici în politica, în presă, în cercurile de afaceri. Criticile adresate regelui Carol ţin mai ales de viaţa sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost îşi găseau explicaţia în influenţa malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputaţia lui a avut mult de suferit. Carol era dependent de ea şi nu se gindea deloc sa renunte la ea. Îşi selectiona anturajul pe acest criteriu: dacă erai de acord sau nu cu legatura lui cu Elena Lupescu. Dacă o acceptai, te bucurai de simpatia regelui. Dacă nu, erai îndepărtat. Acest criteriu, devenit raţiune de stat, a dăunat mult monarhiei, regelui, dar şi regimului democratic. Exemplu moral oferit de rege opiniei publice, societăţii a fost negativ. Carol considera ca viaţa lui privată îl privea exclusiv. Dar tot ce făcea Carol era urmărit atent de presa din ţară şi străinătate. Relaţia lui cu Elena Lupescu a fost intens mediatizată. Era limpede că pentru Carol Elena Lupescu a fost marea iubire a vieţii lui. Regele Eduard al Marii Britanii, pentru a lua un exemplu tot din anii 30, a renunţat la tron pentru a se căsători cu o femeie divorţată şi a abdicat. Carol insă a ales o viata dublă. A păstrat tronul, şi în acelaşi timp a trăit în afara legii cu femeia iubita, cu care cel putin cît s-a aflat pe tron nu avea voie sî sa căsătorească.
În jurul celor doi, regel Carol şi Elene Lupescu, camarila trage toate foloasele. În ciuda luxului şi pretentiilor, atmosfera e imundă.. Camarila şi-a schimbat în timp componenţa. Un exemplu este Puiu Dumitrescu, secretarul regelui, înlocuit cu Ernest Urdăreanu. Altul este Victor Precup. Era unul dintre oamenii de primă oră ai regelui. Era cu el încă din timpul şederii la Paris, a fost colonelul Victor Precup, un aventurier. Dupa Restauraţie s-a considerat trădat de rege, care nu îi acordase favorurile la care se aştepta. Era de asemenea nemulţumit de influenţa nefastă a Elenei Lupescu. A organizat impreună cu alţi militari un atentat asupra regelui pentru ziua de Pasti 1934. Denunţaţi, au fost prinşi. La procesul care a urmat, redat de presa pe pagini întregi, Precup a susţinut că atentatul a fost indreptat impotriva Elenei Lupescu şi a detestatei camarile. A fost condamnat la zece ani de închisoare şi degradare militară. Aceasta s-a făcut la cazarma Malmaison din Bucureşti. La Doftana s-a apropiat de Gheorghiu Dej şi Emil Bodnaras, cu care mai tîrziu va colabora la instalarea regimului prosovietic şi va fi făcut general.
Alt exemplu din epocă este Max Auschnit, membru de bază al camarilei, industriaş superbogat. A căzut în disgraţie, a fost arestat, judecat, condamnat. A fost eliberat în toamna 1940,ca şi Victor şi Precup, de către Antonescu, fiind consideraţi vicitime ale camarilei. Rivalităţile erau foarte puternice. Afacerile şi banii erau foarte mulţi, corupţia era la ordinea zilei, şi măcina regimul. Camarila a fost un adevarat guvern neoficial, iar Elena Lupescu a fost regina neîncoronată a României în anii 30.
NORI NEGRI DEASUPRA EUROPEI
La 30 ianuarie 1933 se produce o schimbare de proporţii. Partidul Naţional Socialist în frunte cu Adolf Hitler cîştigă alegerile în Germania. Berlinul devine principala forţă care contesta tratatul de la Versailles. Nori negri se adună deasupra Europei. Pacea de durată care se anunţa în 1919 se dovedeşte iluzorie.
Bucureşti ducea o politica externă activă. A încheiat un sistem de alianţe aparent protector. Înţelegerea Balcanică, cu Grecia şi Iugoslavia, Bulgaria. Apoi Mica Înţelegere cu Cehoslovacia şi Iugosalvia. Ambele păreau să ofere destule garanţii împotriva contenstatarilor tratatului de la Versailles. Ungaria şi URSS mai ales, care puneau probleme serioase graniţelor României. Ungaria considera că Transilvania îi aparţine. URSS de asemenea revendica Basarabia. La Geneva, la Societatea Naţiunilor, Nicolae Titulescu avea un rol foarte influent. Apropierea de Franţa, Mare Britanie dar şi de Polonia, interesate în menţinerea Tratatului de la Versailles, păreau să faca din continent un loc al stabilităţii. Nu a fost aşa…
Odată cu ascensiuena lui Hitler, Germania emite pretentii, se reînarmează. Se pregăteste de fapt de război. Se retrage de la Geneva. URSS, de teama Germaniei care se declara adversară a bolşevismului, intră în Societatea Naţiunilor…Dar continentul se găseste dintr-odată în logica înarmarilor febrile şi a pregătirilor de război.
Odată cu victoria lui Hitler, în România grupurile de extremă dreapta devin mai active. Ele apărusera la începutul anilor 20 în mediile studenţeşti. Se distinge Garda de fier, prin violenţele politice pe care le declansează, dar şi prin influenta sa crescîndă mai ales in rîndurile tineretului. Şeful ei este Corneliu Zelea Codreanu. Ideile antiparlamentare, antisemite, naţionaliste nu se restrîng la aceast grup. AC.Cuza, la Iaşi, cu Liga Apărării Naţional Creştine, Octavian Goga, Nae Ionescu împărtăşesc convingerea că democraţia este expirată şi este nevoie de o dictatură. Unii îl văd pe regele Carol în această postură. Altii doresc un dictator militar, ca Averescu. Antonescu va juca mai tîrziu acest rol. Alţii, inspirati de Mussolini, se gîndesc la un politician de mină forte. Corneliu Zelea Codreanu se vedea el însuşi fuhrer al Romaniei. La începutul domniei lui Carol, aceste scenarii pareau indepărtate şi fără şanse. Dar dupa ianuarie 1933, devin o provocare reală. Cum sa menşii calmul politic si social, liniştea publica altfel decît cu măsuri forte ? Atentatele, amenintarile, agitaţia şi violenţele devin un fapt cotidian.
Lipsa de energie în combaterea Gărzii de fier, îl determină pe Carol să ceară în noiembrie 1933, demisia lui Alexandru Voevod. Acesta avea pronunţate simpatii de dreapta. Regele căuta pe cineva care era determinat să combată Garda de fier. Îl invită să formeze cabinetul pe I.Gh Duca, liderul PNL, deşi acesta declarase cu ocazia Restauratiei că nu va colabora cu regele. Carol încercase deja vreme de trei ani toate formulele. Îi ocolise sistematic pe liberali, dar acum nu vedea altă soluţie decît apelul la partidul cel mai bine organizat din acel moment. I. Gh. Duca organizează alegeri şi printr-un decret dizolvă Garda de fier, chiar în timpul campaniei electorale. Alegerile sunt cîştigate de liberali, I Gh. Duca este numit primministru. Dar la 30 decembrie, dupa o audienţă la rege la Peleş, este asasinat în gara Sinaia, de trei legionari, care alcatuiau o “echipă a mortii” cu misiunea de a-l pedepsi pe cel care se făcuse vinovat de interzicerea Gărzii de fier.
Asasinarea primului ministru I Gh. Duca la Sinaia este moment deosebit grav. Toata atmosfera vieţii publice româneşti, păstratăa pina atunci în cadre constituţionale, se schimbă brusc. Duca era primul priministru asasinat din 1862, cînd Barbu Catargiu căzuse de glong sub clopotnita din Dealul Mitropolieii, crimă rămasă neelucidată. Ca şi in 1862 cînd domniotrul Al.I. Cuza a fost bănuit că este amestecat, şi în 1933 s-a spus ca regele Carol nu e străin de crimă dar fără dovezi. Cert este că în viaţa politică românească crima poate servi de acum ca argument. Emoţia publică este foarte mare. Garda de fier nu ezitase să îl ucida pe şeful Guvernului. Oricine trebuia să se simtă ameninţat, inclusiv regele. Extremişti, era clar, nu vor ezita să ucidă un rege, cum s-a întîmplat la Marsilia în septembrie 1934, cîteva luni mai tirziu, Alexandru, cumnatul lui Carol, a fost ucis alături de ministrul de externe al Frantei Louis Barthou. Regele s-a inchis în Peles, păzit de serviciile speciale şi armată. Panica traversează mediile politice de la Bucureşti. Ceremonia funerară a lui I Gh. Duca a avut loc în această atmosfera halucinantă, îndurerată, temătoare.
Desfăşurat în martie 1934, procesul asasinilor a oferit un spectacol straniu. Lideri politici cunoscuţi au depus mărturie în favoarea şefilor Gărzii de fier, cei care de fapt ordonaseră asasinatul. S-au amestecat mai multe lucruri. Lipsa de răspundere întăi, şi de morală publică. În plus unii încercau să se pună bine cu legionarii, de teamă să nu cadă victima la rîndul lor. Alţii o făceau pentru a face opoziţie regelui care dorise acest proces, dar şi liberalilor care veniseră la putere. Curtea a condamnat pe viaţă pe asasinii, dar i-a scos din cauza pe cei care ordonasera si organizasera crima, şefii Garzii de fier…
Şi alte procese reţin atentia. Despre unul am vorbit: cel al colonelului Victor Precup care pusese la cale un atentat la viaţa regelui. Alt proces care face vîlvă este judecarea “afacerii Skoda”, un adevarat cutremur politic. Mai mulţi generali, miniştri, ofiţeri şi funcţionari superiori au fost implicati într-o afacere de de anvergură prin care au obtinut milioane din contractul de inzestrare a armatei încheiat cu uzinele cehoslovace Skoda… Un alt proces a fost cel al greviştilor de la Atelierele CFR Griviţa. Printre acuzaţi mai multi comunişti. Unul dintre ei, Gheorghe Gheorghiu Dej, va ajunge dictatorul Romaniei la sfîrşitul anilor 40, dupa ce îl va sili pe regele Mihai să abdice…
Europa, şi împreuna cu ea România, intra in zodia Satanei, cum o va defini chiar regele Carol al doilea…
La nici o săptămînă după asasinarea în gara Sinaia a lui I.Gh.Duca, la 3 ianuarie 1934, regele l-a chemat să formeze guvernul pe Gheorghe Tătărescu, un politician din eşalonul secund al PNL care se ilustrase ca secretar de stat la ministerul de interne în timpulul guvernului Brătianu. Făcea parte dintre tinerii liberali, un tehnocrat. Desemnarea sa confirma tactica lui Carol de a numi în funţtii importante fideli şi de a slabi prin asta partidele. Liderii liberali consacraţi au fost ignorati cu acest prilej. O criză a izbucnit in partid. Între tinerii reprezentati chiar de Tătărescu şi garda veche , reprezentaşi de şeful partidului, Dinu Brătianu a apărut un conflict. Şi la PNŢ au apărut asemenea crize. Un exemplu, Alexandru Vaida Voevod, fost primministru în cîteva guverne, şi-a creat propriul său partid. Regele nu este niciodata străin de asemenea evenimente. Le încurajează, conform dictonului : dezbină şi stăpîneşte. Tătărescu a reuşit să se menţină la putere un mandat întreg – pînă în toamna anului 1937.
Anii ‘30 în Europa au marcat expansiunea Germaniei. Spiritul ei revanşard-revizionist s-a impus. Anglia şi Franţa învingătoare în primul război mondial au adoptat politici defensive. Franţa trăieşte epoca Frontului Popular. Ea refuză să vadă primejdia apăruta odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler. Puţini credeau că Berlinul va îndrăzni să încalce tratatele semnate, presupunînd greşit că înfrîngerea şi capitularea din 1918 au fost o lecţie suficient de descurajantă pentru a nu declanşa un nou conflict militar. Anglia, credea că este apărata de Canalul Mînecii. Guvernată de conservatorii lui Chamberlain, stătea în expectativa ei traditională vizavi de bătrînul continent. Atitudinea conciliatoare, se credea la Paris şi Londra, va salva pacea şi tratatul de la Versailles…
Din pacate, lipsa lor de reactie l-a facut pe Hitler şi mai agresiv. El a reluat înarmarea Germaniei şi a încălcat pe rind toate prevederile tratatului de pace. Apoi toate graniţele statelor vecine. Logica violentă a confruntarii a pus stăpînire pe Europa. Austria, Cehoslovacia au fost primele victime. Din păcate, în afara unor proteste diplomatice, nu s-a produs nici o reacţie concretă. Hitler s-a simţit încurajat, convins că nu va primi nici o ripostă. Democraţiile păreau slabe, lipsite de voinţa de a se impune. România, cu fiecare agresiune ordonată de Hitler este tot mai ameninţată. Prinsă în acest angrenaj fatal, căuta cu disperare să se salveze.
În familia regelui Carol este de multă tensiune. Elisabeta se măritase în 1922 cu George al Greciei. Cei doi au trăit la Bucureşti o vreme, apoi în Anglia. Menajul lor nu a mers. După divort Elisabeta a venit să trăiască în România, in preajma mamei ei, regina Maria, la Sinaia şi Balcic. În anii 30 şi-a construit un palat pe şoseaua Kiseleff, unde apoi s-e stabilit. Mai bine a mers căsătoria Mariei (alintata Mignon), cu regele Iugoslaviei Alexandru I. Cuplul a avut trei copii, băieţi, Petru, Tomislav, Andrei. Unul dintre ei Petru, s-a suit la rîndul lui pe tron după asasinarea tatălui sau la Marsilia în 1934. Reginei Maria i-a plăcut să se afle în preajma acestei perechi liniştite şi fericite. Ultima fiică a reginei Maria, Ileana era şi favorita ei. S-a căsătorit în iulie 1931 cu arhiducele Anton de Habsburg, la Sinaia. S-a stabilit în Germania, la Munchen. Un an mai tirziu li s-a născut un fiu, Ştefan. Au avut şase copii. În noiembrie 1932, fratele regelui prinţul Nicolae, s-a căsătorit în secret cu Ioana Doletti-Săveanu. La fel făcuse Carol în 1918 cînd dezertase de pe front şi fugise la Odessa să se căsătorească cu Zizi Lambrino. Casatorie anulată de regele Ferdinand. Regele a Carol a reactionat ferm. 0Dar deşi Carol i-a cerut insistent, Nicolae a refuzat să divorteze.A trebuit să pleece în occident, unde şi-a lua toto in secret sa nu afle Carol, soţia cu el.
În aprilie 1933 prinţul Nicolae s-a întors la Bucuresti fără să aibă consimtamintul lui Carol. Cei doi frati s-a certat. Printul Nicolae a fost silit sa plece din nou şi sa stabilit in Franţa. În 1935, cei doi aparent s-au împăcat. Carol a acceptat căsătoria morganatică a fratelui sau, şi prinţul Nicolae a revenit la Bucuresti, de data asta cu acordul lui Carol. Au ajuns repede la conflict din cauza simpatiilor si sprijinului acordat de prinţul Nicolae legionarilor. Cum regele se găsea în război declarat cu legionarii, reacţia sa nu a întîrziat. In aprilie 1937 printul Nicolae a fost şters din registrele Casei de Hohenzollern-Sigmaringen şi obligat să se stabilească în occident unde a purtat numele de Nicolae Brana.
Nici relaţiile dintre mamă şi fiu nu au fost mai bune. Ajuns pe tron, Carol a îndepărtat-o complet pe regina Maria de politică. A vrut să guverneze singur, fără sfaturile şi amestecul mamei sale. Ca urmare i-a interzis să mai întîlnească cu oameni politici. Aceştia, aflînd dorinţa regelui, au evitat-o. Singură, izolată, spionată de fiul ei, cu bugetul redus la minim, Maria s-a retras pentru perioade lungi la Balcic, pe ţărmul Mării Negre unde şi-a construit un palat.
Presa internaţională urmăreste scandalurile din familia monarhică de la Bucuresti. Şi – trebuie sa spunem – familia furnizează destule subiecte pentru prima pagină. Certurile, idilele amoroase, declaraţiile contradictorii sunt reflectate pe larg. Era o familie cu multe personalităţi accentuate, începînd cu regina Maria şi terminînd cu Carol. Membrii familieie arătau mult interes pentru publicitate. Erau nişte vedete ale presei, făceau adesea cronica mondenă a ziarelor. Într-un fel, anticipau ce se va întîmpla mai tîrziu, în anii 70-80 cu familiile de sînge albastru europene, care au ieşit din discreţia cerută de tradiţie pentru a duce o viaţă agitată, sub lumina reflectoarelor mass-media.
Frămîntările lui Carol ţin mai ales de jocul politicii europene, care este tot mai strîns, şi mai nesigur pentru România. A stat ferm alături de Franţa şi Anglia, şi nu vedea cu ochi buni ce se întîmpla în Germania. A notat în insemnările sale : “Totul se joacă între Germania, Rusia şi Societatea Naţiunilor”. Societatea Naţiunilor şi-a pierdut influenţa. Pe continent acest joc periculos este dominat de cele doi dictatori – Hitler şi Stalin.
În România, comuniştii practic nu există. Dar la extrema dreaptă, lucrurile iau o întorsatura tot mai ameninţătoare. Sustinuţi de Berlin legionarii cîştigă teren. Carol a încercat întîi să ii aduca sub controlul său. Apoi, cînd ruptura s-a produs, a luat măsuri ca mişcarea să fie interzisă. Mai multe procese le-au fost intentate, dar justitia i-a lăsat să scape cu pedepse uşoare sau achitări. Spectacolul le-a adus legionarilor, în postura de victime ale regimului, destule simpatii. Ei au devenit cel mai mare pericol pentru Carol. Atacul începea cu tema amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu, continua cu acuzaţia de corupţie adusă camarilei, şi se termina cu tronul şi viaţa regelui.
În 1937, liberalii lui Gheorghe Tătărescu guvernau de 4 ani. PNŢ se afla de tot atîţia ani în Opoziţie. A treia forţă politică era Garda de fier, stipendiată de Germania şi Italia. Alegerile organizate la sfirşitul anului 1937 au dat un rezultat nedecis. Nici PNŢ, nici PNL nu au obţinut cele 40 de procente necesare pentru a forma guvernul. Sistemul electoral romanesc acorda o primă de 10% partidului care obţinea mai mult de 40%. Carol, care subminase atît PNL cît şi PNŢ, credea că a sosit momentul să instituie dictatura sa personală, după un model tot mai răspîndit în Europa unde democraţiile cădeau una după alta. A chemat întîi la guvernare pe Octavian Goga şi AC Cuza, care obtinusera în alegerile din decembrie numai 9%. Acest guvern a rezistat doar 44 de zile. Suficiente pentru a lua măsuri antidemocratice şi antisemite. Ion Antonescu este pentru prima dată ministru.
În februarie, Carol a renunţat la orice faţadă parlamentară a regimului său şi a instituit dictatura regală. Constituţia din 1923 a fost abrogată. L-a numit prim ministru pe patriarhul Miron Cristea. A desfiinţat partidele şi a înfiinţat unul singur, Frontul Renaşterii Naţionale. Garda de fier a fost desfiinţată, iar capii legionarilor arestati. Ei au fost judecati pentru trădare şi au primit pedepse de cîte zece ani de închisoare. Pe plan extern, nori negri se adună deasupra Europei. Hitler a invadat Austria in martie 1938, şi a fost primit de populaţie cu entuziasm la Viena. Reactia marilor puteri democratice, Anglia si Franta, a fost inexistentă. În ţară legionarii sunt tot mai agresivi.
DICTATURA REGALĂ
Regina Maria de mai multă vreme trăia retrasă la Balcic pe malul Mării negre. Rar mai apărea la diferite ceremonii. Relaţiile dintre mamă şi fiu nu erau dintre cele mai cordiale. În primăvara 1938 Maria s-a îmbolnăvit. La începutul verii s-a internat în Germania, la clinica din Dresda. Era prea tîrziu, boala intrase într-o fază ireversibilă. La începutul lunii iulie, Carol s-a întîlnit cu doctorii apropiaţi casei regale, Mamulea şi Hortolomei. Boala reginei Maria era incurabilă. Cancer la ficat. O scrisoare a reginei Maria trimsia de la Dresda l-a înştiinţat pe Carol că vrea să revină în ţară. Nu voia să nu moară printre străini.
În trenul de întoarcere a avut o hemoragie violentă. În gara Sinaia, o asteaptau regele Carol, însoţit de fiul lui, nepotul Mariei, Mihai. A fost dusă la Pelişor, unde îi placea să stea şi unde îşi trăise viaţa alături de Ferdinand. Chiar în noaptea de după sosire, a avut o nouă hemoragie. A doua zi, 18 iulie, regina Maria a apucat să o mai vadă pe Elisabeta. A fost împărtăşită de patriarh. Au mai fost de faţă ministrul de interne şi cel de justiţie, chemaţi de la Bucureşti.
La 5,38 după amiază regina s-a stinge. Avea 62 de ani. Dorinţa ei a fost să fie înmormîntată la Curtea de Argeş, lîngă regele Ferdinand. Trupul ei a fost expus la Peleş, unde lumea a venit s-o vadă pentru ultima dată. Regina, la dorinta ei, nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu o roche simplă de culoare albă. Asta a fost marţi. Miercuri au început să vină oaspeţii din străinătate ca să îi aducă ultimul omagiu. Printre ei şi prinţul Nicolae. Au venit mulţi membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang inalt politicieni, miniştri.
Pe 21 iulie, dimineaţa, sicriul, pe un afet de tun. a fost dus la gara Sinaia. Era urmat de cortegiul funerar unde se găseau regele Carol, Mihai, a Elisabeta, Ileana, Nicolae, oaspeţii străini. Şi mulţi oameni simpli veniţi s-o conducă pe ultimul drum.
La Bucureşti membrii guvernului, generali, parlamentari, au aşteptat la gara Cotroceni. Sicriul a fost aşezat în sala mare a tronului. O mulţime de oameni s-a scurs îndurerată prin faţa catafalcului. A fost iubită. Lumea toată e în lacrimi. Mulţi au admirat-o pentru curajul ei din primul război mondial cînd străbătea spitalele şi îngrijea răniţii. De numele reginei Maria se lega cauza Romaniei Mari şi ataşamentul ţării pentru Aliaţi. Deşi trecuseră de atunci 20 de ani, poporul nu a uitat. A fost o mare, o mare regină.
O dorinţă testamentara a fost să i se scoata inima din piept şi să fie depusă la Balcic pe ţărmul mării. Slujba religioasă a avut loc în sala tronului, duminică dimineaţa. Pe un afet de tun, sicriul a fost purtat prin oraş pînă la gară. Trotuarele pline lume, în bernă. La gara Mogoşoaia a luat drumul spre Curtea de Arges, unde a ajuns la amiază. În faţa mănăstirii s-a ţinut ultima slujbă. Apoi sicriul a fost coborît în criptă aşa cum i-a fost dorinţa, lîngă Ferdinand. Era duminică 24 iulie 1938. Se stingea o întreaga epocă…
Suntem după alegerile din noiembrie, terminate nedecis. Gh.Tătărescu îşi dă demisia chiar înainte de Anul nou, la 28 decembrie. Liberalii au obţinut aproape 37 procente. Ţărăniştii cu ceva peste 20 de procente nu puteau forma nici ei un guvern stabil. Gh.Tătărescu nu doreşte să continue ca primministru. PNŢ nu intră în calculele regelui din cauza ostilităţii faţa de el a lui Iuliu Maniu. Pe locul trei se plasase neasteptat extrema dreapta, Partidul“ Totul pentru tara” a obţinut aproape 16 la suta. Carol era net împotriva legionarilor. Orientarea sa mergea gspre Franta şi Anglia în ciuda ascensiunii Germaniei. Or, Zelea Codreanu ar fi dus ţara spre axa Roma-Berlin. Carol nu era de acord nici cu metodele violente şi nici cu antisemitismul mişcării. Legionarii se declarau anticarlisti, atingind mereu subiectul sensibil pentru rege, al amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu. Regele se opreşte la Partidul Naţional Creştin condus de Octavian Goga care obţinuse numai 9,2 %. aliat cu liderul nationalist AC Cuza de la Iasi, şi le cere să formeze un guvern minoritar. Cei doi, lideri de dreapta, cu simpatii la Berlin, aveau in ochii lui Carol avantajul că îi detestau pe legionari. El spera căcei doi vor lua măsuri împotriva lor.
Succesul electoral al extremei drepte îl ingrijorase pe rege. Era, după părerea lui momentul să treaca la ofensiva împotriva ei. Aducerea la putere a tandemului Goga/Cuza era şi un pas spre propriul său regim, pe care Carol îl vedea la orizont.
Şi regele era grăbit. Dupa numai şase săptămini, de fapt 44 de zile, Guvernul Goga-Cuza este demis. Carol al ll-lea alege pentru a ieşi din situaţia internă complicată şi pentru a da o replica ameninţărilor tot mai acute din exterior, dictatura sa personală. Urmărea acest scop încă de la înscăunarea sa în iunie 1930. Îşi dorise mereu să conducă pe deasupra partidelor. În plus ţinea să guverneze nu doar să domnească. În februarie 1938 a considerat că este momentul să îşi ducă la îndeplinire planurile. Patriarhul Miron Cristea este desemnat primministru. Alegerile anunţate sunt amînate fără termen. La 27 februarie Carolal ll-lea promulgă o nouă constitutie, care o abroga pe cea din 1923, a tatălui sau Ferdinand. Noua Constituţie dă regelui puteri depline. Ii subordonează atît guvernul cît si parlamentul.Un plebiscit organizat în grabă, aprobă noua constituţie cu peste 4 milioane de voturi favorabile şi numai 5.483 voturi contra, daca e sa credem rezultatele oficiale. La 30 martie sunt desfiinţate partidele politice. La 15 aprilie o nouă lege limiteaza libertătile civile.
Partidele nu au au o reacţie puternica impotriva desfiinţării lor şi nici a noului regim. Îl consideră efemer, o aventura regală. Se resemneaza cu situatia asteptind vremuri mai bune. Dar regele Carol este de acum izolat politic. Acest lucu se va vadea in perioada care urmează, care îl găseşte slab în faţa unor mari primejdii pentru el şi pentru ţară.
În Europa lucrurile iau o intorsatura decisivă. La 13 martie Hitler ocupă Austria. Era de fapt efectul pasivitatii ţărilor democrate faţă de initiativele militariste ale Germaniei. Un exemplu clar s-a petrecut în 1936, odată cu ocuparea Renaniei. Franţa şi Mare Britanie nu au intervenit. Daca marile puteri democratice nu reacţionau cind era vorba de interesele lor directe o vor face pentru a-şi apara aliatii ? Cum ar fi Romania…Era evident că nu o vor face. Hitler a tras concluziile lui şi a continuat expansiunea pe continent. În plus la Est pîndeste de la Kremlin, Stalin. Regele Carol incearca să salveze ce nu se poate de fapt salva. Dar nimeni nu ştia asta în acel moment. România e prinsa într-un angrenaj fatal.
Presiunea la care era supus Carol nu era numai externă dar şi interna. Legionarii, după succesul electoral din decembrie 1937, care îi făcuse a treia forţă politică, deveneau din ce in ce mai agresivi. Ascensiunea lui Hitler, ca şi sprijinul direct al Berlinului erau decisive în acest joc pe muchie de cutit. Zelea Codreanu l-a felicitat pe Hitler pentru ocuparea Austriei. În perspectivă, devenea limpede, că odata ce Hitler devenea stăpînul continentului, zilele regimului politic din România, şi ale regelui Carol pe tronul de la Bucuresti, erau numărate. Concluzia, una singură: Mişcarea legionara trebuia anihilată cît mai era timp. Şi regele Carol nu va întirzia să acţioneze.
Ofensiva antielegionară a fost este declanşată prin cîteva percheziţii la sediile mişcării, urmate de arestări. Cum la sfîrşitul lunii martie, Zelea Codreanua a adresat lui Nicolae Iorga o scrisoare insultătoare, istoricul, la sfatul lui Armand Călinescu, ministrul de interne, s-a plîns în justiţie. La 19 aprilie un tribunal l-a condamnar pe Corneliu Zelea Codreanu la şase luni de închisoare pentru ultraj. A urmat un alt proces, in care a fost acuzat de trădare. Condamnarea s-a făcut pe baza unor documente descoperite la percheziţii. Ele probau pregătirile pentru un puci, şi relatiile vinovate cu Berlinul de unde se primeau bani, logistică, experţi. Codreanu şi alti lideri legionari au fost condamnaţi la maximum de pedeapsă, zece ani muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă o primise în alt proces, doi ani mai devreme, comunista Ana Pauker şi pentru acelaşi delict: relatii cu o putere străină în vederea răsturnării ordinii de stat. Un fidel al Moscovei şi unul al Berlinului au fost protagoniştii celor mai mari procese politice din timpul domniei lui Carol al doilea. Acest fapt indica limpede între cei forţe se găsea Romănia dupa 1933. Dar şi mijloacele ei puţine de a se apăra.
Situaţia din Europa era din ce in ce mai tensionată. Hitler, tot mai sigur pe el, solicita regiunea sudetă, parte a teritoriului cehoslovac, locuit de populatie de origine germană. Ameninţa că va ocupa regiunea cu armata dacă nu i se dă satisfacţie. Au loc negocieri. Marea Britania şi Franţa nu sunt pregătite să se confrunte cu maşinaria de război germană. Aşa că îndeamnă Praga să cedeze. Mai mult, la sfîrşitul lui septembrie semnează la Munchen cu Germania şi Italia în acest sens. Primul ministru francez Eduard Daladier şi cel britanic, Neville Chamberlain au cedat în faţa pretenţiilor lui Hitler şi Mussolini. Nu au facut astfel decît să aţîţe poftele celor doi dictatori. În loc să fie satisfăcute, cum credea Parisul şi Londra, pretenţiile lor au crescut şi mai mult.
La graniţa de est era o orecare acalmie. Asta pentru că Moscova se găsea în timpul Marii terori, declanşată de Stalin care urmărea decimarea vechii gărzi bolşevice, da şi a armatei, a Komintern-ului, a serviciilor secrete, a diplomaţilor etc. Un şir de procece politice au loc, cu mii de zeci de mii de acuzaţi. Gulagul se umple cu milioane de deţinuţi. Alte lagăre de muncă sunt şanteerele comuniste , ambiţii ale lui Stalin care dorea să modernizeze Rusia cu cu mijoacele faraonice – cum ar fi metroul moscovit. Alt eveniment a fost războiul civil din Spania, o primă repriză de fapt a războiul european care se apropia. Sunt implicate extrema stingă şi cea dreapta, comunişti şi fascişti, dar si democraţiile liberale occidentale care par şi cele mai slabe în acest context. Stalin şi Hitler îşi fac calculele lor, căutînd alianţe, dar mai ales înarmîndu-se. România îşi aşteapta ceasul ei, văzind cum laţul se stringe tot mai mult.
Regele Carol al doilea căuta o ieşire. Între 12-20 noiembrie a făcut, însoţit de fiul sau Mihai, o vizită oficială în Marea Britanie şi Franta pentru a se informa despre starea de spirit a politicienilor din cel doua capitale occidentale, dar şi pentru a cere sprijin. La Londra, prima etapă a călătoriei, a fost aşteptat la gara Victoria de regele George al Vl-lea, de primul ministru, Neville Chamberlain, de alţi miniştri. Lucrurile încep sub bune auspicii, dar rămîn aici. Britanicii se arată rezervaţi. Nu doresc să se implice mai mult în sudestul Europei şi nici să irite Germania, care afişa pretenţia de a fi cea mai mare putere de pe continent. Spiritul conciliator de la Munchen este la Londra foarte puternic. Marea Britanie spera să se înţeleaga cu Hitler şi să prevină astfel izbucnirea unui război pentru care nu era pregătită.
A doua etapa a călătoriei, la Paris, dă aceleaşi rezultate.Oficialii francezi, privesc spre Berlin şi nu doresc să dea garanţii suplimentare Romaniei. Practic, regele Carol nu a obţinut nimic, nici la Londra, nici la Paris. Îşi calcă pe inima şi se decide să meargă în Germania pentru a-l întîlni pe Hitler chiar dacă il detesta. Întîlnirea are loc la 24 noiembrie în Alpii bavarezi, la Berghof. A fost un dialog al surzilor. Germania avea cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de graniţele României, ameninţate de Ungaria, Bulgaria si URSS. Il scruteaza pe dictatorul german cu privire la intentiile sale. Hitler îi tine un discurs despre forţa militară a Germaniei, căreia nimeni nu i se poate opune. Carol înţelege ameninţarea. Se se intoarce la Bucureşti fără să fi obţinut nimic, dar avind o imagine exacta a situatiei dramatice in care se afla România.
România se găsea izolată, fără apărare, între forţe cărora nu avea cum să le reziste. Drama consta mai ales în faptul că nu depindea de ea însăşi. Era la discreţia marilor puteri, Germania URSS, Mare Britanie şi Franta. Or, pentru ele, România era o monedă de schimb care se putea trafica în cazul unui troc. Chiar in timpul vizitei in Occident, acasă legionarii s-au dedat la noi acte de violenţe şi atentate. Cum a fost cel de la Cluj comis impotriva rectorului universitatii.A fost pentru rege semnalul că trebuie în sfirşit să lichideze mişcarea legionara. Carol i-a cerut telefonic lui Armand Călinescu să fie ucişi liderii legionari. De la inchisoarea din Râmnicu Sărat au fost ridicaţi 14 deţinuti în frunte cu Zelea Codreanu. Mai sunt cu el asasinii lui I.Gh.Duca şi cei ai lui Mihai Stelescu, un fost apropiat al lui Zelea Codreanu devenit critic al legiunii, ucis de o echipa a morţii în iunie 1936. Toţi 14 sunt ucisi la 30 km nord pe şoseaua Bucureti-Ploieşti lîngă satul Tincăbeşti. Au fost îngropaţi în curtea inchisorii Jilava. Versiunea oficială vorbeşte despre o încercare de fugă de sub escortă. Procedeul a stîrnit multe controverse şi a declanşat un şir de vendete sîngeroase. Ministrul de interne, Armand Călinescu cînd a auzit ce îi cere regele Carol a spus : “ Sire, mi-aţi semnat actul de condamnare la moarte.” Nu va trece un an şi Armand Călinescu va fi asasinat.
Daca politic vorbind anul 1938 este cit se poate de prost, din perspectivă economică este cel mai bun an al domniei lui Carol. Mai mult: al întregii istorii româneşti de dinainte de al doilea război mondial. Şi astăzi, anul 1938 serveşte ca reper pentru a măsura performanţele economiei romaneşti.
În martie 1939, patriarhul Miron Cristea, se stinge din viaţă la Nisa. Primministru este desemnat Armand Călinescu, un fidel de lungă durată al regelui. Carol s-a oprit asupra lui pentru a conduce Guvernul în vremuri extrem de tulburi. La cîteva zile de la desemnarea sa trebuie să facă faţă primei crize de mari proporţii. Cehoslovacia cade victimă tancurilor germane. Cînd se întîmplă asta – 15 martie – Armand Călinescu fusese numit abia de 9 zile. Hitler nu şia respectat angajamentele luate în septembrie la Munchen faţă de Daladier şi Chamberlain. Şi de data asta Franţa şi Marea Britanie s-au rezuma la cîteva proteste diplomatice.
Drama Cehoslovaciei a fost o lovitură puternică pentru România. Cehoslovacia era aliata României în Mica Înţelegere. Scopul comun era să se apere de forţele care voiau să revizuiască tratatele de la Versailles şi Trianon. Odată cu sacrificarea Cehoslovaciei, sistemul de alianţe de după primul război mondial s-a prăbuşit. Graniţele României Mari nu mai erau deloc sigure. Cehoslovacia fusese unul din partenerii privilegiaţi ai Bucureştiului. Carol fusese în 1938 împreună cu Mihai într-o vizită la Praga unde întilnise cu preşedintele Eduard Beneş.
În faţa agresiunii Germaniei şi a ameninţărilor venite de la Est, România a rămas singură. Ea a încearcat o politică de neutralitate şi de obţinere de garanţii pentru graniţele sale din partea marilor puteri. La 13 aprilie Marea Britanie şi Franţa 1939 s-au angajat să acorde ajutor pentru prezervarea independenţei României în faţa unei agresiuni străine. Cît de sigure erau aceste garanţii răminea de văzut.
Germania face presiuni din ce în ce mai mari asupra Bucureștiului. La sfîrșitul lui martie 1939 a fost semnat cu Berlinul un acord comercial. Economic, România intra in zona de interese germane. Mașiăaria de razboi a lui Hitler avea nevoie de petrolul și grînele românești. România spera în schimb să obțină sprijin în cazul unui conflict cu Ungaria sau a unei agresiuni sovietice. În acel an, deja, principalul client al exporturilor românesti este Germania, iar Germania este principalul furnizor de produse pe care România le importa.
Pe continent lucrurile evoluează cu repeziciune. Toata lumea se pregătește de război. După negocieri prelungite în culise, între URSS, Marea Britanie și Franța, Stalin preferă să se înțeleagă cu Germania. La 23 august 1939, la Moscova, cei doi miniștri de externe, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, semnează un act prin care cele două două state îşi stabilesc de comun acord sferele de influență și își împart între ele Europa de Est. Consecinţele se văd repede. La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al doilea război mondial a început.
Marea Britanie şi Franţa care asistaseră pasive la agresiunile lui Hitler, se hotărăsc să riposteze. La 3 septembrie declară război Germaniei. La 17 septembrie URSS invadează dinspre est și Polonia se păabușește în ciuda unei rezistențe eroice. Blindatele germane mărșăluiesc la Varțovia. Desi la 6 septembrie, România s-a declarat neutră, Guvernul este de acord să primeasca refugiații polonezi. Veștile din Polonia nu sunt singurul semn al dezastrului…
La 21 septembrie, primul ministru Armand Călinescu este ucis de un grup de legionari. Echipa morții ocupă pentru cîteva minute clădirea radiodifuziunii din strada Berthelot şi anunţă asasinatul. Regele Carol dă ordin ca făptașii să fie executați și cadavrele să fie expuse la locul atentatului. România a intrat in zodia Satanei, cum va scrie mai tîrziu regele Carol.
SFÎRŞIT DE DOMNIE
La București, după uciderea lui Armand Călinescu, regele îl desemnează primministru pe generalul Gh.Argeșeanu a cărui misiune este să decimeze Garda de fier. E vorba de represalii ordonate de rege ca riposta la asasinat. Au loc arestări și execuții sumare. Cadavrele legionarilor sunt expuse în piețele orașelor. După o săptămînă este numit alt primiministru, Constatin Argetoianu. Carol caută o formula prin care să liniștească situația. Lucru care nu îi reușeste. Gheorghe Tătărescu formează un alt cabinet la 24 noiembrie. In exterior România își declara repetat neutralitatea, încercînd să se păstreze în afara conflictului. Pe plan intern Carol încearca o apropiere de forțele politice, inclusiv de legionarii care îi jură fidelitate. În primavara 1940 ei sunt eliberați din închisori și lagăre.
Ofensiva Germană dupa citeva luni de acalmie se reia. Austria, Cehoslovacia, Polonia.Urmează Danemarca. Dupa numai 4 zile Copenhaga capitulează. Norvegia rezistă doar o săptămînă. Belgia, Olanda, Luxemburg două săptămini cu totul. Se credea ca adevărata încercare va veni cînd mașinăria germană se va confrunta cu cea a Franței, la fel de puternică, de instruită și de bine echipata. Carol se aștepta ca seria victoriile militare blitzkrieg să înceteze. Dar Franţa capitulează dupa numai șase săptămîni. Este momentul decisiv al ruperii echilibrului de forțe din Europa. Zilele Romaniei, asa cum se constituise dupa tratatul dela Versailles sunt numarate.
Căderea Franței a fost un șoc la București. Numai Anglia mai rezista. Dar Anglia era departe. Ea însăși va trebui să lupte din răsputeri pentru a supraviețui impotriva agresiunii submarinelor lui Donitz și avioanelor lui Goering. URSS, după ce a incheiat razboiul cu Finlanda, a ocupat republicile baltice, și a ridicat pretentii asupra Basarbiei, și mai nou, Bucovinei. România complet izolată își așteapta sfirșitul. În acest context, sărbătorirea a zece ani de domnie care se organizează cu fasst la inceputul lunii iunie are aspectul unui dans pe vulcan. Ziarele sunt pline de elogii. Se desfasoară ceremonii şi festivităţi. S-ar părea că regele Carol al doilea este la apogeul puterii lui. De fapt el mai are de domnit mai puţin de 100 de zile.
Carol s-a menținut pe plan extern într-o poziție de neutralitate și a declarat că România își va apăra cu armata teritoriul în fața oricărei agresiuni. Mai mulși politicieni au cerut reorientarea polticii exterrne spre Germania.care triumfa peste tot. Ministrul externe Grigore Gafencu cedeaza locul lui Ion Gigurtu, cunoscut pentru simpatiile sale filogermane. Mai tîrziu Gigurtu devine primministru. Carol il primește in audiență pe Horia Sima, noul șef la Mișcării legionare, intors clandestin din Germania. Cei doi adversari se tatonează. La 22 iunie Frionutl Renaaterii Naționale înființat în 1938, es transformă în Partidul Națiunii, care se declară partid totalitar și si este condus chiar de rege. Este o încercare disperată de a da regimului politic din Romania un aspect mai apropiat de cel german. Manevra nu convinge pe nimeni, mai ales la Berlin. Hitler și Stalin hotărîseră deja prin întelegerea lor din 23 august 1939, soarta României.
Evenimentele au luat un curs ireversibil. La 26 iunie, ministrul de externe sovietic, Molotov înmînează ministrului român la Moscova, Davidescu, cererea Kremlinului de cedare a Basarabiei și transferul Bucovinei către URSS. În 24 de ore declară el, așteaptă un răspuns. La București Carol convoacă Consiliul de coroană pe 27 iunie. Pozitța sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată pe graniță. Dar punctul său de vedere nu este sustinut decît de 11 din cei 27 membri ai Consiliului. Printre ei Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi.
O a doua întîlnire a Consiliului de coroană, în seara același zile, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Ceilalți sunt de părere că Armata nu poate rezista atacului sovietic, mai ales că de la Sofia și Budapesta existau semnale că România va fi atacată. O mobilizare a armatei în Est, spun ei, ar expune țara unei catastrofe. Ar duce practic la dispariţia statului român, împărţit între sovietici, unguri şi bulgari. România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei roşii numai două săptămîni. Carol se înclină.
În incercarea de a cîștiga timp, propune negocieri. Molotov refuză și dă Guvernului român o zi pentru a a accepta cererea Kremlinului, și numai 4 zile pentru a evacua teritoriile cerute. Era vorba de aproape 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar cu nordul Bucovinei de 5.396 km pătrați și o jumătate de milion locuitori. Carol notează în jurnal : “ Mi-e ruşine de mine însumi.”
Începînd cu 28 iunie Basarabia şi Bucovina sunt evacuate de autoritățile române. Este un exod. Se petrec scene dramatice. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă. La fel au procedat cehii şi danezii în fața Germaniei. Totuşi Finlanda a opus rezistenţă Armatei roşii. Atmosfera în România este una de disperare şi neputinţă. Pe plan diplomatic Romania face încercări de a-și îmbunătăți situatia. La 1 iulie Guvernul român renunță la garantiile anglo-franceze acordate in aprilie 1939. Era un gest simbolic, dorind să arate reorintarea politicii externe. Un guvern condus Ion Gigurtu, ia locul la 4 iulie, celui condus de Gh.Tătărescu. Ministru de externe este un fidel al regelui Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale pentru Axă. Din Guvern fac parte și trei legionari. Guvernul da declarații de apropiere de Gremania și Italia. Totul, în speranţa că stăpînii Europei – vor cruța România. Era prea tirziu. La Moscova se fac tatonări prin Grigore Gafencu. Primul ministru Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu merg la Berlin și Roma la sfîrşitul lunii iulie încercînd să salveze situația. E zadarnic. Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative. Hitler ii cere printr-o scrisoare regelui să înceapa negocieri cu acestea și să accepte să cedeze teritorii.
La 16 august la Turnu Severin – locul unde strămoşul lui Carol al doilea, Carol întîi pusese piciorul pe pămînt românesc – incep tratative cu o delegaţie a Ungariei lui Horthy. Budapesta cere 75% din teritoriul Transilvaniei, teritoriu locuit de circa 3 milioane de oameni, dintre care 2/3 etnici români. La trei zile după începerea negocierilor de la Turnu Severin, încep alte tratative, între România şi Bulgaria referitoare la Cadrilater, sudul Dobrogei care a revenit României prin pacea de la București din 1913. Carol convoacă din nou un Consiliu de Coroană. România e prinsă într-un cleşte. Consiliul de coroană hotărăşte ca România să propună la Turnu Severin un schimb de populaţii şi aplicarea criteriului etnic la trasarea graniţelor. La tratativele de la Craiova, la 24 august se ajunge la un acord. România retrocedează cele două judeţe din Cadrilater – Caliacra si Durostor – Bulgariei.
La Turnu Severin în schimb nu s-a înregistrat nici un progres. La 27 august miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, Fabricius şi Ghigi sunt rechemaţi acasă pentru consultări. În aceeaşi zi, 27 august, Ribbentrop şi Ciano, ministrul de externe al Italiei, ginerele lui Mussolini – îi invită pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei la Viena. La 29 august, la Viena Ribentropp, Ciano discută cu trimişii Bucureştiului şi Budapestei. A doua zi, 30 august, cei doi dictează condiţiile lor. România cedează Ungariei un teritoriu de 42.360 de km pătraţi din Transilvania, cu o populatie de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români. Graniţa trece prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe. Au loc doua consilii de coroană. Din nou, se pune problema dacă trebuie să se opună rezistenţă armată sau să cedăm. Dacă se rezista, exista riscul unei agresiuni militare a Axei căreia Romania nu i-ar fi putut face faţă. Cedarea în fața dictatului de la Viena ar fi permis supravieţuirea statului roman, dar cu teritoriul ciuntit. Se putea aștepta o conjunctură favorabilă. Ca și în cazul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei, a prevalat acest punct de vedere.
În țară, vestea cedării unei mari părți a Transilvaniei produce un șoc. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atît din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și aproape 100 000 km pătrați din suprafață. Lumea e revoltată. Izbucnesc tulburări. Popularitatea lui Carol este s-a prăbușit la pămînt. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întîmplat in acea vara nefasta. Pentru opinia publica el devine ţapul ispăşitor al situatiei fără ieşire în care se afla România. Viaţa sa luxoasă, corupţia din jurul său, legătura cu Elena Lupescu, toate îi sunt reproşate acum. Legionarii sunt cei mai agresivi. La Braşov, București, in alte orase, ies in strada, organizează demonstrații. Fac uz de arme. Staţia de radio de la Bod este ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate în 1938, dar care supravieţuiseră subteran, nu doresc prelungirea dictaturii lui Carol. Iuliu Maniu și Dinu Bratianu, consideră că regimul este epuizat.Protestele, demonstratiile nu inceteaza. Carol a rămas singur în acest vîrtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o zece ani de subminare autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. La greu, nu avea nimic și nimeni în jur pe care să se sprijine. Armta l-a părăsit, liderii politici la fel.Opinia publică s-a întors împotriva lui. I-au rămas alături numai cîțiva oameni din anturaj, Elena Lupescu, Ernest Urdăreanu. Foarte puțini.
Prezența mulţimii în Piaţa palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Staţia de radio București şi Palatul telefoanelor sunt ocupate de legionari. Carol îl invită la palat pe generalul Ion Antonescu,fost ministru al apărării în guvernul Goga/Cuza. Avea relaţii proaste cu Carol încă din 1934, cind demisionase din pozitia de șef sef al statului major al armatei în semn de protest față de regimul lui Carol pe care il acuza de corupție. Regele îl surghiunise la mănăstirea Bistriţa în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit de armată dar și de liderii partidelor istorice. Avuseseră deja discutii cu el in zilele crizei. Şi legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau ințeleși cu generalul. Antonescu avea reputaţia de om capabil şi incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris, și nu era cunoscut ca un progerman. A acceptat în 4 septembrie oferta de a forma guvernul facută de regele Carol cu condiţia să i se dea puteri depline. La 5 septembrie, în zori, regele semnează un decret prin care îl investeşte pe generalul Antonescu cu puteri excepţionale. Puterea trece din mîinile regelui în cele ale lui Antonescu. În aceeaşi zi, seara, în urma eşecului de a forma un guvern, partidele refuzind altă solutie decît abdicarea, Antonescu cere regelui Carol al ll-lea să abdice și îi dă timp de gîndire pînă a doua zi.
Regele Carol isi convoacă apropiaţii pentru a-i consulta. Unii sunt de parere sa abdice. Altii ii cer sa refuse ideea, si sa treaca la represalii, incepind chiar cu Antonescu. Dar decizia inclina spre a accepta. Carol se vede complet izolat. Cei mai mulţi sînt favorabili abdicării Altfel ar izbucni un război civil. În aceste condiţii Carol se resemnează, deşi fusese decis să refuze. La şase dimineaţa, la 6 septembrie, semnează actul de trecere a coroanei catre fiul sau Mihai. Nu este propriu zis un act de abdicare. Carol nutreste gindul secret ca odata se va reintoarce pe tron. Multimea neîncrezătoare, deşi a aflat vestea, rămîne în Piaţa palatului, in asteptare. Generalul Antonescu ii cere să părăseasca ţara şi îl asigură de protecţie. Ultima zi în România: Carol îşi adio de la colaboratori, îşi face bagajele. A doua zi, 7 septembrie, Carol, însoţit de Elena Lupescu, de mareşalul curţii Ernest Urdăreanu, omul lui de maximă încredere, de alţi însoţitori, părăseste Bucureştiul, cu un tren pe ruta Craiova, Timisoara. In gara Timişoara un comando de legionari trage asupra trenului. Carol şi Elena Lupescu trec graniţa trîntiţi pe pardoseala vagonului. Soldaţii care asigură paza trenului riposteaza cu foc. Pe teritoriul iugoslav, in oraşelul Kikinda sunt întîmpinaţi de emisari ai regelui Paul. Aici vagoanele sunt ataşate la trenul Orient Expres. Din Iugoslavia trece in Italia, in Elvetia. Traverseaza Franta, si se opreste in Spania. Ramine aici pina la inceputul lunii martie, cind trece clandestin in Portugalia. Doua luni mai tirziu cu un vapor pleaca spre Cuba, apoi spre Mexic. Nu reuseste sa se stabileasca in Statele Unite, cum ar fi dorit, refuzat de autoritatile americane. Ramine pe durata razboiului in Mexic.
In Mexic, Carol se ocupa cu gradinaritul, isi aranjează colecțiile sale de timbre și trimite scrisori și memorii oficialitatilor americane, engleze, franceze, lui Roosevelt, regelui George, lui De Gaulle. Tuturor le oferă serviciile. Surprinzator, îl frecventează pe ambasadorul sovietic la Mexico City, Umanski. Face planuri de a reveni pe tronul de la București. Washington-ul, Londra rămîn indiferente. În octombrie 1944 părăsește Mexicul pentru Brazilia. Rămîne cîțiva ani la Rio de Janiero. Aici la 3 iulie 1947 se căsătorește cu Elena Lupescu.
Încearcă să revină în Europa. Ar fi vrut să se retragă în Franța, dar viza de ședere îi este refuzată. Alege atunci Portugalia. Se stabilește la Estoril, oras pitoresc pe malul oceanului, unde își cumpără o casa, numită Villa del Sol. La Estoril mai în exil fostul rege al Italiei Umberto, don Juan de Bourbon, tatăl actualului rege al Spaniei Juan Carlos, și un alt Bourbon, contele de Paris. Îți petrece timpul participînd la micile eveniment mondene de aici. Călătorește, își cerceteză colectia de timbre, primește rari oaspeți. Este uitat.
Se stinge la 4 aprilie 1953 cu săptămînă înainte de Paşti, în Vinerea Mare. La 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme se stinsese la Paris, prima sa soție, Zizi Lambrino. Carol a fost înhumat la mănăstirea Sao Vincente lîngă pantheonul regilor Portugaliei.