GONITĂ DIN ŢARA TA de LILIANA ANGHELUŢĂ

SCRISOAREA 110

N-am să înţeleg niciodată femeile care vor să rămână. Pe bărbaţi, poate, da. Au un spirit mai aventurier, sunt căutători de comori ( chiar prin gunoaie) şi vânători ( chiar dacă armele lor sunt o mătură sau un ciocan). Apropo, am cunoscut un coreean, face parte din echipa de curăţenie a administraţiei unde stau acum. Mă strigă:

– Venerdi!

Parc-aş fi copilul de suflet al lui Robinson Crusoe. Mă strigă aşa pentru că vineri este ziua în care ies din casă la plimbare.

Are patru copii acasă, cel mai mare de 19 ani, cel mai mic de 4 ani. Îşi creşte copii de aici. De la capătul lumii lui. Sunt mulţi care vin de departe, din Peru, din Coreea, din ţări îndepărtate. Pentru noi, România e la distanţă de 200 euro dus – întors plus 300 sau 400 euro în buzunar pentru o vizită de câteva zile. Şi încă ni se pare mult. Se poate pierde locul de muncă, apoi te gândeşti că 700 euro nu-s de lepădat şi mai amânăm. Pentru cei din ţări mai îndepărtate un drum dus întors costă 1500 euro, fără alte cheltuieli. Ei pleacă acasă o dată la câţiva ani.

Dar vorbeam de femeile care vor să rămână. Nu le înţeleg. Noi suntem ori mame, ori fiice, ori neveste, ori bunici. Noi suntem inima unei familii; în jurul unei femei se-nvârte tot. Ea pune masa, ea ştie reţetele de murături, ea ştie să împletească ciorapi nepoţelului, ea poate conduce mama bolnavă la doctor…Când suntem departe, toate astea sunt pentru cei de acasă greutăţi de neînchipuit. Sarcinile pe care noi le îndeplineam cu plăcere şi drag devin probleme de nerezolvat. Cum să te sustragi pentru totdeauna?

Mie mi-ar fi dor de cimitir, de morţi, de babele de pe strada mea, de castanii de pe bulevard…În scurta mea vizită în ţară mi s-a întâmplat să mi se arunce în braţe o fetiţă, Adelina. Avea vreo 2 ani când am plecat, acum nu ştia cine sunt, dar ştia că mă iubeşte. La legăturile astea, multe şi mărunte, n-aş putea renunţa. Ca să nu mai vorbesc de cele mari.

Am gândit c-ar fi bine să-ncerc să îndrăznesc să visez c-ar fi posibil să mă întorc. Am scris unei agenţii pentru forţă de muncă şi i-am rugat să mă ajute să muncesc în ţară. Între timp, ştiu, copiii au nevoie de mere, de lemne, de cărţi, de biscuiţi, de ciorapi…

SCRISOAREA 111

Ce greu este să coordonezi de aici viaţa din ţară a copiilor tăi. Cea mică, R., a terminat liceul. A dat între timp examenul de bacalaureat. Emoţii. Sfaturi. Mesaje în zori de zi, gen:

< – Ai încredere în tine, matematiciana mamei!>

Părerea de rău că nu eşti alături şi nu poţi pregăti măcar o fripturică, să-i dea puteri. Am auzit mulţi părinţi care-şi controlează la telefon puii.

Ce faci? Ai mâncat azi?

Dar diriginta ta cum este?

Fel de fel de întrebări, fel de fel de răspunsuri care te ajută să fii o parte din universul lor. La un moment dat, sfătuindu-ne despre viitor, fata mea s-a văitat, a spus că ar fi fost bine să aibă şi ea părinţi, nu doar bani.

Avea dreptate.

SCRISOAREA 112

Un italian în vârstă, plin de respect şi admiraţie, m-a rugat să rămân, să nu mă mai întorc în ţară decât în vizită. Nu face parte din categoria moşilor libidinoşi, este cu adevărat un om deosebit şi mi-a spus povestea lui. Este din sudul Italiei, zonă mereu săracă. În tinereţe, ca şi mulţi alţi italieni, a < emigrat> în nordul Italiei. Ei o consideră tot emigraţie, pentru că dialectele sunt diferite, o iau de la zero absolut ca şi noi, pe deasupra sunt văzuţi cu ochi răi pentru că ocupă locurile de muncă. Un timp, nevastă-sa a dormit într-o mănăstire, iar el făcea 40 km cu bicicleta, pe viscol sau pe ploaie, ca să ajungă la locul de muncă. S-au chinuit, au stat cu chirie, au trăit aproape de Milano 20 ani. La bătrâneţe s-au întors în Sicilia, pământul natal. Ei, aici începe drama. Mi-a spus că, atât timp cât stai departe, idealizezi locul tău de baştină. Când te întorci, descoperi că prietenii cu care ai sta oricât de vorbă nu pot să-ţi ofere nici 5 minute, că, fiind învăţat cu un alt fel de ritm, nu te mai poţi adapta la ceea ce era < acasă> odată…Rudele au viaţa lor, în care tu încapi doar o dată pe an, de sărbători…Ai sperat să găseşti afecţiune şi prietenie. Dai peste răceală şi indiferenţă. Şi trăieşti şi mai rău economic. Acest om mi-a spus:

Eşti norocoasă! Italia te-a primit cu braţele deschise, în vreme ce, din propria ta ţară, te-ai simţit gonită.

Eşti capabilă, eşti inteligentă, aici te iubeşte toată lumea care te cunoaşte, te poţi angaja oriunde, ai documente, medic de familie…Ai lăsa un gol în urma ta. Şi pentru noi, pentru italieni, e dureros când ne despărţim de prietenii noştri din alte ţări. N-ar fi nimic dacă în România ţi-ar fi mai bine. Dar nu va fi. Ştiu, pentru c-am trăit experienţa asta.

 

 

SCRISOAREA 113

 

Pe 15 noiembrie, într-o dimineaţă rece şi ceţoasă. am plecat prima dată din România. Mi-aduc aminte că priveam uliţele prăpădite ale satelor, gardurile dărâmate şi …tot necazul, cu părere de rău că-l părăsesc; pe 16 noiembrie eram în Italia, pe la ora 8. Imediat după trecerea graniţei sunt popasuri, restaurante, baruri, cafenele. Deja e altă lume, deşi te despart doar câţiva km de ţară. Abundenţă e cuvântul potrivit. Nu mai vezi în vitrină clasica gogoaşă românească, ci cornuri fine cu cremă, rulouri uriaşe cu frişcă…Totul e luminat, nu se mai simte nici urmă de economie şi sărăcie. Până şi iarba e mai verde şi aerul mai limpede.

Prima plecare ca emigrant nu o uită nimeni. Este ca o moarte şi o naştere simultan.

Salut! Azi fac 2 ani de Italia!

Sănătate, ce să-ţi urez?! Sănătate, să mai poţi! Eu am făcut 2 ani şi jumătate pe 8 august!

Absolut oricine ştie cu exactitate ziua şi ora <naşterii > în Italia. Pentru că fiece minut trece greu, fiece zi e o încercare, nu te poţi resemna… Eu una mi-am propus să nu apuc să spun:

Azi am trei ani de Italia!