SCRISOAREA 107
Ultima lună de zile petrecută în ţară a fost cea mai grea din viaţa mea. Şi spun asta conştientă că au fost multe luni rele şi mulţi ani răi în această viaţă. Venise frigul, mă încălzeam cu un bidon cu apă caldă pe care-l mutam ba la tălpi ba la mijloc. Nu mâncam nimic pentru că nu voiam să mai mănânc, era ca o autopedepsire. Beam în schimb ceai şi cafea. Cu asta trăiam. Mă gândeam, stăteam cu telefonul în mână şi încercam să văd ce prieten m-ar putea ajuta să ies din necazuri fără să mai plec în Italia. La uşă ajungeau mereu plicuri de la bănci, eram înştiinţată că sunt datoare, datoare, datoare…Nici nu le mai deschideam, oricum nu puteam face nimic. Mi se făcea somn la fiece sfert de oră, căscam mereu şi nu eram în stare să fac nimic. Doar gândul de a mă ridica în picioare mă obosea. În timpul ăsta eram bombardată de informaţii despre Italia, eram împinsă spre drumul ăsta, mi se căuta loc muncă, mi se căutau bani de drum. Mult mai târziu, când primeam veşti rele de acasă sau când mi se reproşa ceva, tot mi se înnegura creierul şi începeam să casc. Probabil că era forma de apărare a organismului. Semnul că nu mai încăpea nimic. Acum mi-am revenit. Mulţumesc lui Dumnezeu. Şi Italiei care m-a salvat pentru că ştiu sigur, dacă rămâneam în ţară acum nu-ţi mai scriam scrisori.
Voiam să-ţi spun, de fapt, că acum casc de oboseală, doar atât.
SCRISOAREA 108
Mi se spunea la Romeo :
Sei una brava dona! ( eşti o femeie de nădejde!)
Nu făceam nimic deosebit! Ba chiar mă plictiseam. Bătrâneii dormeau mult, dimineaţa se trezeau după ora 9, iar eu îmi făceam o cafea, umblam pe vârfuri să nu-i trezesc. La Concetta îmi făceam o cafea dimineaţa pe ascuns, mă trezeam cu jumătate de oră sau chiar mai bine înaintea ei, adică pe la 6, ieşeam tiptil afară, mă întorceam mereu cu emoţii şi începeam să spăl căminul cu un detergent cu miros de lămâie care mai astupa şi mirosul de cafea. Aici, acum, nimeni nu-mi ţinea cont de nimic. Pare ilar, dar e trist ca un om adult să-şi bea cafeaua cu frică.
Începeam să mă simt un om liber, sau mai liber decât înainte. Începeam să citesc, să gândesc, stăteam seara până mai târziu răsfoind vreo carte… Concetta m-a sunat vreo săptămână. Mi se făcea frică doar când vedeam numele ei pe ecranul telefonului, nu am răspuns niciodată. Nu mă putea găsi, nu mă putea ajunge, eram la adăpost de răutatea ei. Şi de răutatea întregii lumi. Cele două săptămâni petrecute la Romeo mi s-au părut foarte lungi, au marcat începutul < traiului bun> în Italia şi am degustat fiecare secundă.
SCRISOAREA 109
În fiece zi făceam gimnastică cu Maria. Ridica picioarele în timp ce sta pe scaunul cu rotile şi număra până la 20, apoi până la 30… Era uşoară şi zveltă ca un fulg. Îmi zâmbea la sfârşit, când îi spuneam :
Bravo! Eşti grozavă! În curând o să poţi merge!
Se ruşina parcă şi mă-ntreba:
Crezi?
Se ruşina de lipsa ei de încredere.O ridicam, la început stătea câteva secunde în picioare, apoi din ce în ce mai mult. Mai târziu am ajutat-o să facă înconjurul mesei, se sprijinea de ea şi păşea încet, nesigur. Scaunul cu rotile mi-l ţinea Bocio mereu în spate, în cazul în care n-ar mai fi putut se putea aşeza oricând. Dar ea putea. O lăudam mereu şi-i spuneam că în curând va putea ieşi în grădină.
Un infirmier venea în fiecare joi să-i cureţe şi să-i panseze rănile de pe picioare. În ultima săptămână a spus că s-a întâmplat un miracol, rănile ei erau închise, nici una nu mai sângera. Pentru că făcuse mişcare. Capilarele ei atât de fragile se oxigenaseră şi nu se mai rupeau. S-au întors toate capetele spre mine şi … atât, mi-a fost de ajuns. Şopteau între ei, vorbeau despre mine, ar fi vrut să nu mai plec, simţeau că le pot face mama să meargă.