1/ Vin cu plăcere ling[ Centre Beaubourg. Cl[direa (de Richard&Su Rogers – citesc intr-o prezentare – ;i Renzo Piano – am văzut o retrospectiva Renzo Piano la Bienala de la Veneția acum cîțiva ani și mi-a plăcut) mă intrigă. Nu sunt un admirator, dar in afară că e pusă intr-un loc nepotrivit nu ii găsesc alte cusururi. Imi convine cum arată “mățăraia”, cum sunt scoase în evidență “funcțiile” clădirii. Fără “ipocrizia” cu care alți arhitecti ambalează schelăria de dedesupt și o maschează cu tot felul de fațade convenționale. Ar mai fi totuși un reproș: clădirea e prea încărcata, prea scoate in evidenta detaliile “tehnologice”. Cred ca o sugestie ajungea. Parcă te bate cineva pe umăr și-ți arătă cu degetul “barocul” industrial, daca nu cumva nu ai priceput ce intenții au avut arhitectii. E un “prea mult” care mă stînjeneste. Sunt silit să reiau aceste meditații pentru că de fiecare data cind ajung la Paris, nu ratez să vizitez “Atelierul Brancuși”, lipit de prea coloratul Centre Beaubourg.
Atelierul e opus total ca linie: simplitate maximă, dimensiuni modeste, nimic din aroganța și excesul din vecinătate. Asta nu “umilește” atelierul. Contrastul pune în valoare locul. Atît ar mai fi lipsit, să vedem un experiment tehnologic găzduind “moștenirea Brancusi”. Sunt aici zeci de piese, cea mai intensă expunere a operei sale pe care o poți vedea undeva în lume azi. Orice muzeu, cit de mare și bogat ar fi, nu are mai multe piese Brancuși de cîte degete poți număra la o mina. Operele sale apar rar in licitatii, iar colecționarii nu le scot la vinzare. Cind se intimplă, prețurile sunt fabuloase. Puțini se pot apropia de ele. Nici Brancuși nu a fost foarte prolific. Interesant este că spre deosebire de alți sculptori care pierd prin ingrămădirea de piese intr-o încăpere (Rodin de exemplu) la Brancuși e invers. Aspectul “neglijent” – de mansardă cu vechituri, de “casa bunicii’, de atelier uitat in neorinduială, cu operele lăsate “alandala” – face să ciștige “sensul” operei. Lucrările se pun in valoare reciproc, nu se anihilează, nu se anonimizează. Plictiseala și previzibilul privirii nu intervin o clipă. Atmosfera e perfect găsită. Rareori imaginea pe care o avem despre artiști corespunde cu felul cum sunt înfățișati. Aici “potriveala “există.
Dincolo de orice aș comenta eu , am petrecut în acest spatiu destul de strimtorat multe ceasuri. Si aș repeta experiența oricînd.
2/
Am urcat de multe ori in nordul Parisului, pe colina Montmartre. Sacre Coeur imi displace profund – e cea mai urită biserică din Paris. Biserica nu face decit să strice farmecul colinei Montmartre (cindva un sat, cu vii, birturi și mori de vint) este diminuat. Foarte proastă idee de a ridica Sacre Coeur in punctul cel mai inalt al orașului. E o poveste cu Comuna din Paris și memoria colinei, niste basme! Rebeliunea din 1871, atît de admirată de Marx, Engels&Lenin, luata ca model de bolșevici, a avut ca loc de desfășurare Colina…
Dacă de departe biserica mai are un anume sens, dă un cap de perspectiva, cu cît te apropii “măgăoaia”, “hardughia”, cum vreți, e mai urită. Ieșită din scară, o clădire care nu se potriveste in nici un fel cu vecinătatea. Uneori găsesc aici pe scarile impunătoare, ca să nu spun “imperiale”, o colonie de teenagers sau un grup de turiști care se amuza, cintă la ghitară, dansează. Asta mai anima locul. Il umanizează cumva. Mai ales daca nu dai de proverbialii nostri cerșetori făcind cheta. Te simți OK daca ignori fațada nesuferită unde naivii se fotografiaza insistent.
Cind am fost acum (februarie) era păzită de soldați antitero în uniforme “para”. Era vorba de o amenințare terorista, probabil. Ocupația lor era să te ia la ochi. Pe unii ii percheziționau, le cereau actele. Impuneau prin prezență, stind asa cu armele semete pe umar, incurcind circulatia si asa prea aglomerata, blocind intrarile. Plus agentii in civil a căror prezență se simtea. Suntem invățați de acasă să fim filați. În punctele sensibile ale Bucurestiului sunt mereu instalați “băieți cu ochi albaștri”. Un al șaselea simț s-a dezvoltat la toți locuitorii din Europa de est. Asta gratie experienței a 50 de ani de bolșevism. Un simț care nu a dispărut în 20 de ani de tranziție, pentru că nici „băieții” nu au disparut. Fac parte din peisajul cotidian. Ii găsesti cu urechiușa in telefon tău, la colțul străzii, in mașini negre la pindă.
Am trecut pe linga respectivii domni avind ca misiune “paza obiectivului” fără să le stirnesc atenția. banuiala că de pildă aș căra explozibil, droguri, sau aș fi membrul vreunei rețele tip “Brigade Rosse “ sau vreun mafiot. Deși e clar, sunt niste ființe extrem de suspicioase. Sunt dresați să te suspecteze. Am intrat in biserica – un ritual. In fond, dacă ai ajuns pină aici la mama Dracului, nu ai cum să nu intri să vezi ce și cum. Nu e nimic de văzut. Surpriza vine cind ieși din Sacre Coeur și descoperi panorama Parisului! Da, merita din toata inmia să fi făcut drumul pină aici. E intr-adevar magnifică. In zare, acoperișurile, crucile bisericilor, dantelăria “streașinilor”. Și cerul. ” Cerul era extrem de dramatic in ziua aceea, cind l-am privit de pe Colină. Undeva – o furtuna. Norii se rostogoleau, luind niste forme războinice. Priveam o bătălie în alb negru. Tonuri de cenușiu – griuri, brun, alb, negru. Peisaj plin de dramatism. Era chiar ceva. Cerul asta prozaic infinit, profan, salvează măcar in parte “biserica plină de har ”de pe colina Montmartre.
3. /
Nimic mai banal, mai kitsch chiar, decît – ajuns la Paris – să faci o plimbare cu unul din vaporaşele care aşteaptă la chei amatori de romantism “all inclusive”, ieftin, livrat contra cost. Totuşi, de nicăieri nu se vede mai bine profilul unui oraş ca de pe apă. Obligatoriu vei avea o istorie vie a diferitelor epoci pe care le-a traversat. Londra se vede de pe Tamisa, Istanbul de pe Bosfor, Budapesta de pe Dunăre, Veneţia din lagună. Din cauza asta, oraşul fără o cale de navigaţie suficient de amplă şi deschisă, suferă. Te lipseşte de perspectivă. Nu e destul de spectaculos, nu are o axă. Roma, Viena, Madrid ca şi Bucureşti-ul nostru amărît, sunt în această situaţie. Evident le lipseşte ceva.
Îmi reprim greu neplăcerea de a mă “înghesui cu plebea”, de a avea ticurile şi nervozitatea încîntată a “turistului de duzină” “luat la pachet” – care bifează cu un reflex condiţionat, ce citeşte într-un pliant, “Paris”, unde i se spune ce trebuie să vadă. Mă sui într-un vapor plin cu japonezi tacuţi, cu privirea ocupată de obiectivele aparatelor foto, cu italieni galagioşi şi scandinave grase şi blonde. Am prejudecata că numai de pe apă poţi să citeşti secretele unui oraş. Iată Parisul aşezat straturi-straturi ca într-un sandviş. Lecţia de istorie pe care o capeţi aşa nu poate fi înlocuită de nimic.
Mai trebuie să faci ceva. Nu te lăsa cumva ispitit să asculţi la cască explicaţiile (în toate limbile de circulaţie, mesdames et messieurs! se laudă reclama). Vei auzi cele mai mari banalităţi, nerozii şi baliverne. Lasă-te în voia pesisajului, a faţadelor, a epocilor. Imaginează-ţi singur ce s-a întîmplat sub/pe acele poduri, dincolo de zidurile Louvre-ului, la Notre Dame… Ghizii au proasta deprindere de a ucide bucuria întilnirii. (VA URMA)
(fragmente de jurnal)
STELIAN TĂNASE
copyright www.stelian-tanase.ro
Am stat vreo sase luni in Franta fara a ajunge la Paris si imi veneau informatii de la cei ce-l vazusera deja, toate negative, mai ales la adresa turnului Eiffel. M-am dus cu frica; m-am indragostit iremediabil la prima vedere! Nu ma deranjeaza catusi de putin „ridurile” sale. Tour Eiffel este o maretie, un simbol artistic al unei epoci. Mi-am dat seama ce servicii deosebite a facut domnul Alexandre Dumas Frantei, desi in Franta nu pare prea apreciat si nu mi-a venit a crede ca proprietara imobilului in care locuiam nu-i citise nici o carte desi era de profesie invatatoare. Am facut-o curioasa cand i-am spus ca probabil 50% dintre romani i-au citit romanele.