1/Îmi amintesc bine tropăielile entuziaste din sala de cinema cind apărea Miclovan cu pistolul în mînă strigînd gangsterilor Lăscarică sau Semaca să se predea. Sau cînd același comisar interpretat de Nicolaescu ciuruia cîțiva bandiți, legionari sau nu, sărind dintr-o mașină în mers. Sau aplauzele cind Mihai Vieazul cu sabia ridicată deasupra capului căsăpea dușmani – precum Cidul jucat de Charlton Heston într-un film – pe cîmpul de bătălie. Lumea era fericită să își imagineze un trecut eroic, să se identifice cu semizei care reprezentau binele, partea pozitivă a istoriei. Asta venea din complexele noastre de inferioritate. Adică nu avusesem o istorie de rahat, presărată de înfrîngeri, ci una demnă de admirație, eroică, cu mari domnitori și comandanți militari care au apărat cu pieptul lor creștinătatea la marginea de est a Europei, pizmuiți pentru marile noastre bogății, etc.
Lumea ieșea reconfortată din sala de cinema. De ce nu? Urmărise o poveste cu toate ingredientele, o pastișă după superporduțiile Hollywood, made in Buftea, cu multe citate din filme celebre istorice sau de gangsteri. Aceste filme ( pe lingă altele lucruri ) au modelat mentalul colectiv românesc vreme de o generație. Au desenat o epocă și a dat o imagine balivernelor din manualele de istorie comuniste. Cu filmele lui Nicolaescu trecutul croit de propaganda regimului a căpătat un chip. A fost o parte importantă din așa zisa epopee națională, care zidea cultul lui Ceaușescu. ” Omul nou” a fost modelat mai mult de asemenea filme spectaculoase decît de anostele plenare ale CC al PCR. Trebuia să credem că scenariul, ficțiunea de pe ecran era adevăr curat. Chiar așa se întîmplase în istorie. Ni se livra un drog. Pe scurt, Mihai Viteazu era de fapt Ceaușescu.
“Omul nou”, edificat de basme cu Mihai Viteazu, comisarul Miclovan, etc, este acela care a reacționat isteric la aflarea tristei vești că Sergiu Nicolaescu a murit. Mi s-a părut că asist la un film regizat chiar de Sergiu Nicolaescu. România profundă a fost scoasă la suprafață de moartea lui. O Românie kitsch, plingăcioasă, cu “naturelul simțitor”, dornică de mari vorbe goale. O Românie vulgară, închipuită, furioasă, avînd nostalgia anilor 60-80. “Omul nou” deplinge în aceste zile absența măreției proprii. A sperat-o, a visat-o privind cîndva aceste filme. Ce vedem – efect amplificat de televiziuni – este un rest de Românie ceaușistă. Patriotardă, scoasă din țîțîni, agitată, gălăgioasă. E altă imagine a României – mai aproape de cea descrisă de Pintilie în filmul lui după Caragiale ” De ce trag clopotele Mitică” și care nici ea nu piere.
“Omul nou” a năvălit în platourile teve, pe străzi, la crematoriu, la Casa Armatei, s-a inghesuit în fața televizoarelor, peste tot unde s=a întîmplat ceva legat de Nicolaescu. Cadavrul lui e și cadavrul acestei biete Românii care, iată, se duce. Se duce, dar încă mai are mulți entuziaști, prizonieri ai fantomelor ideologice, nostalgici a ce n-a fost să fie. În esență toți sunt victimele miturilor propagate in anii 60-80, modelați, trăiți sub dictatura cenzurii, sărăciei și Securității. Omul nou există încă. Are nevoie doar de un pretext pentru a ieși la suprafață.
2./
Cariera lui Sergiu Nicolaescu a început pe vremea lui Dej și s-a datorat relațiilor speciale cu familia Maurer. A continuat și după 1965, pentru că a avut pe mai departe această protecție, dar și pentru că a servit comandamentele ideologice ale regimului.Era capabil să producă pe banda rulantă filme care acopereau temele impuse de cuvîntările lui Ceaușescu. O făcea mai bine ca alți regizori, era mai promt și dădea filmelor sale un aer de superproducție tip Hollywood care plăcea membrilor BP al CC al PCR. Se băgau bani mulți în acest filme, filmele sale au beneficiat de cele mai mari bugete din istoria cinematografiei românești. În plus i s-au pus la dispoziție echipamente, figuranti, mijloace de tot felul, etc. practic fără limită. A fost cel mai puternic un om la Buftea, unde dicta și făcea ce voia, și nu era deloc un personaj comod. Din cauza asta nu a fost iubit in afara cercului său de apropiați, dar și pentru că un caracter tiranic, f. dificil.
In privința comenzilor partidului parteneriatul său cu Titus Popovici (membru CC PCR, un scriitor informat, cinic, avid de influență) a jucat un rol important. Nicolaescu a fost o piese esențială în angrenajul propagandistic al regimului. Ceaușescu și-a dorit o epopee națională care să îl infățișeze ca pe un continuator al politicii domnitorilor, care să îi confere o anumită legimitate (lipsă). Îi oferea și un alibi despotismului său de tip feudal. Textele partidului le regăsim astfel rostite de multe personaje – de la Mihai Viteazu la Mircea cel Bătrîn, la comisarul Miclovan. etc. Un singur exemplu – sintagma “cu mîinile curate” este luată din plenara CC PCR din aprilie 1968, cînd Pătrășcanu a fost reabilitat. S-a pretins atunci de la tribună că trebuie să construim comunismul cu mîinile curate, nu cum o făcuse Dej, cu miinile pline de sînge. Ceaușescu era astfel înfățișat ca liderul care avea miinile curate. Replica este servită de Ilarion Ciobanu lui Nicolaescu in filmul cu același titlu Cu miinile curate într-un București care arăta ca un Chicago în timpul lui Al Capone. Asemenea ex. de mistificare sunt nenumărate în filmele lui Nicolaescu&Popovici.
Cind se vorbea în aceste filme despre otomani, despre străini invadatori, erau vizați rușii, URSS și era sprijinită politica lui Ceaușescu care avea
nevoie de un pretext ptr a conduce țara de o manieră stalinistă. Mesajul era că trebuia să îndurăm dictatura, să ne supunem, ca nu cumva să ne invadeze Armata roșie – ca la Praga. Filmele lui Nicolaescu făceau o asemenea educație “patriotică”sub pretextul promovării eroismului poporului român care își apăra independența. Pentru a trimite acest mesaj istoria era grosier falsificată cf. nevoilor propagandei oficiale. Era o istorie fictivă, cu ff multe rabaturi de la adevăr.
Ceaușeșcu era preocupat de trecut, voia neapărat să semene cu voevozii pe care ii vedea în termenii unei epopei naționale imaginare. Aici a fost debușeul lui Nicolaescu care l-a ajutat să facă film după film, uneori 2 sau 3 pe an. A avut un rol negativ, chiar toxic, contribuind la modelarea omului nou după preceptele secției de propagandă a CC al PCR. Broșurile de partid, articolele din Scînteia nu puteau să aibe impactul unui film. O poveste e mai credibilă decît un comunicat oficial. Nicolaescu a livrat pe sălilor de cinema miturile unei pretinse istorii naționale. El a tradus pe peliculă manualele de istorie oficiale, textele propagandei și ideologiei și a slujit cultul personalității lui Ceaușescu. Lumea crede și azi că în personajul lui Amza Pelea (cu vocea lui Emanoil Petruț) este Mihai Viteazu. Filmul a fost un document de partid comandat cinematografiei după august 1968, beneficiind de marea emoție a acelor zile, cînd Praga era invadată de țările pactului de la Varșovia și Ceaușescu ținea celebrul lui discurs din balcon.
Ceaușescu a fost in egală măsura preocupat de trecut, dar si de felul cum il va vedea istoria. Poza eroică imprimată de Nicolaescu personajelor sale corespundea și naturii proprii, dar acestei preocupări. Ceaușescu se vedea imortalizat într-un film in această manieră de erou al neamului. Nu a apucat, a terminat-o la zidul cazărmii din Tîrgoviște, neeroic, ciuruit de gloanțele unui tribunal revoluționar. Ironia istoriei, Nicolaescu a montat caseta video cu execuția și a jucat un rol interesant și enigmatic în acele zile. Dar asta e altă poveste.
STELIAN TANASE
vezi si www.stelian-tanase.ro/urna-lui-sergiu-nicolaescu
DESKREPORT