SFÎRŞIT DE DOMNIE
La București, după uciderea lui Armand Călinescu, regele îl desemnează primministru pe generalul Gh.Argeșeanu a cărui misiune este să decimeze Garda de fier. E vorba de represalii ordonate de rege ca riposta la asasinat. Au loc arestări și execuții sumare. Cadavrele legionarilor sunt expuse în piețele orașelor. După o săptămînă este numit alt primiministru, Constatin Argetoianu. Carol caută o formula prin care să liniștească situația. Lucru care nu îi reușeste. Gheorghe Tătărescu formează un alt cabinet la 24 noiembrie. In exterior România își declara repetat neutralitatea, încercînd să se păstreze în afara conflictului. Pe plan intern Carol încearca o apropiere de forțele politice, inclusiv de legionarii care îi jură fidelitate. În primavara 1940 ei sunt eliberați din închisori și lagăre.
Ofensiva Germană dupa citeva luni de acalmie se reia. Austria, Cehoslovacia, Polonia.Urmează Danemarca. Dupa numai 4 zile Copenhaga capitulează. Norvegia rezistă doar o săptămînă. Belgia, Olanda, Luxemburg două săptămini cu totul. Se credea ca adevărata încercare va veni cînd mașinăria germană se va confrunta cu cea a Franței, la fel de puternică, de instruită și de bine echipata. Carol se aștepta ca seria victoriile militare blitzkrieg să înceteze. Dar Franţa capitulează dupa numai șase săptămîni. Este momentul decisiv al ruperii echilibrului de forțe din Europa. Zilele Romaniei, asa cum se constituise dupa tratatul dela Versailles sunt numarate.
Căderea Franței a fost un șoc la București. Numai Anglia mai rezista. Dar Anglia era departe. Ea însăși va trebui să lupte din răsputeri pentru a supraviețui impotriva agresiunii submarinelor lui Donitz și avioanelor lui Goering. URSS, după ce a incheiat razboiul cu Finlanda, a ocupat republicile baltice, și a ridicat pretentii asupra Basarbiei, și mai nou, Bucovinei. România complet izolată își așteapta sfirșitul. În acest context, sărbătorirea a zece ani de domnie care se organizează cu fasst la inceputul lunii iunie are aspectul unui dans pe vulcan. Ziarele sunt pline de elogii. Se desfasoară ceremonii şi festivităţi. S-ar părea că regele Carol al doilea este la apogeul puterii lui. De fapt el mai are de domnit mai puţin de 100 de zile.
Carol s-a menținut pe plan extern într-o poziție de neutralitate și a declarat că România își va apăra cu armata teritoriul în fața oricărei agresiuni. Mai mulși politicieni au cerut reorientarea polticii exterrne spre Germania.care triumfa peste tot. Ministrul externe Grigore Gafencu cedeaza locul lui Ion Gigurtu, cunoscut pentru simpatiile sale filogermane. Mai tîrziu Gigurtu devine primministru. Carol il primește in audiență pe Horia Sima, noul șef la Mișcării legionare, intors clandestin din Germania. Cei doi adversari se tatonează. La 22 iunie Frionutl Renaaterii Naționale înființat în 1938, es transformă în Partidul Națiunii, care se declară partid totalitar și si este condus chiar de rege. Este o încercare disperată de a da regimului politic din Romania un aspect mai apropiat de cel german. Manevra nu convinge pe nimeni, mai ales la Berlin. Hitler și Stalin hotărîseră deja prin întelegerea lor din 23 august 1939, soarta României.
Evenimentele au luat un curs ireversibil. La 26 iunie, ministrul de externe sovietic, Molotov înmînează ministrului român la Moscova, Davidescu, cererea Kremlinului de cedare a Basarabiei și transferul Bucovinei către URSS. În 24 de ore declară el, așteaptă un răspuns. La București Carol convoacă Consiliul de coroană pe 27 iunie. Pozitța sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată pe graniță. Dar punctul său de vedere nu este sustinut decît de 11 din cei 27 membri ai Consiliului. Printre ei Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi.
O a doua întîlnire a Consiliului de coroană, în seara același zile, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Ceilalți sunt de părere că Armata nu poate rezista atacului sovietic, mai ales că de la Sofia și Budapesta existau semnale că România va fi atacată. O mobilizare a armatei în Est, spun ei, ar expune țara unei catastrofe. Ar duce practic la dispariţia statului român, împărţit între sovietici, unguri şi bulgari. România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei roşii numai două săptămîni. Carol se înclină.
În incercarea de a cîștiga timp, propune negocieri. Molotov refuză și dă Guvernului român o zi pentru a a accepta cererea Kremlinului, și numai 4 zile pentru a evacua teritoriile cerute. Era vorba de aproape 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar cu nordul Bucovinei de 5.396 km pătrați și o jumătate de milion locuitori. Carol notează în jurnal : “ Mi-e ruşine de mine însumi.”
Începînd cu 28 iunie Basarabia şi Bucovina sunt evacuate de autoritățile române. Este un exod. Se petrec scene dramatice. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă. La fel au procedat cehii şi danezii în fața Germaniei. Totuşi Finlanda a opus rezistenţă Armatei roşii. Atmosfera în România este una de disperare şi neputinţă. Pe plan diplomatic Romania face încercări de a-și îmbunătăți situatia. La 1 iulie Guvernul român renunță la garantiile anglo-franceze acordate in aprilie 1939. Era un gest simbolic, dorind să arate reorintarea politicii externe. Un guvern condus Ion Gigurtu, ia locul la 4 iulie, celui condus de Gh.Tătărescu. Ministru de externe este un fidel al regelui Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale pentru Axă. Din Guvern fac parte și trei legionari. Guvernul da declarații de apropiere de Gremania și Italia. Totul, în speranţa că stăpînii Europei – vor cruța România. Era prea tirziu. La Moscova se fac tatonări prin Grigore Gafencu. Primul ministru Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu merg la Berlin și Roma la sfîrşitul lunii iulie încercînd să salveze situația. E zadarnic. Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative. Hitler ii cere printr-o scrisoare regelui să înceapa negocieri cu acestea și să accepte să cedeze teritorii.
La 16 august la Turnu Severin – locul unde strămoşul lui Carol al doilea, Carol întîi pusese piciorul pe pămînt românesc – incep tratative cu o delegaţie a Ungariei lui Horthy. Budapesta cere 75% din teritoriul Transilvaniei, teritoriu locuit de circa 3 milioane de oameni, dintre care 2/3 etnici români. La trei zile după începerea negocierilor de la Turnu Severin, încep alte tratative, între România şi Bulgaria referitoare la Cadrilater, sudul Dobrogei care a revenit României prin pacea de la București din 1913. Carol convoacă din nou un Consiliu de Coroană. România e prinsă într-un cleşte. Consiliul de coroană hotărăşte ca România să propună la Turnu Severin un schimb de populaţii şi aplicarea criteriului etnic la trasarea graniţelor. La tratativele de la Craiova, la 24 august se ajunge la un acord. România retrocedează cele două judeţe din Cadrilater – Caliacra si Durostor – Bulgariei.
La Turnu Severin în schimb nu s-a înregistrat nici un progres. La 27 august miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, Fabricius şi Ghigi sunt rechemaţi acasă pentru consultări. În aceeaşi zi, 27 august, Ribbentrop şi Ciano, ministrul de externe al Italiei, ginerele lui Mussolini – îi invită pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei la Viena. La 29 august, la Viena Ribentropp, Ciano discută cu trimişii Bucureştiului şi Budapestei. A doua zi, 30 august, cei doi dictează condiţiile lor. România cedează Ungariei un teritoriu de 42.360 de km pătraţi din Transilvania, cu o populatie de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români. Graniţa trece prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe. Au loc doua consilii de coroană. Din nou, se pune problema dacă trebuie să se opună rezistenţă armată sau să cedăm. Dacă se rezista, exista riscul unei agresiuni militare a Axei căreia Romania nu i-ar fi putut face faţă. Cedarea în fața dictatului de la Viena ar fi permis supravieţuirea statului roman, dar cu teritoriul ciuntit. Se putea aștepta o conjunctură favorabilă. Ca și în cazul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei, a prevalat acest punct de vedere.
În țară, vestea cedării unei mari părți a Transilvaniei produce un șoc. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atît din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și aproape 100 000 km pătrați din suprafață. Lumea e revoltată. Izbucnesc tulburări. Popularitatea lui Carol este s-a prăbușit la pămînt. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întîmplat in acea vara nefasta. Pentru opinia publica el devine ţapul ispăşitor al situatiei fără ieşire în care se afla România. Viaţa sa luxoasă, corupţia din jurul său, legătura cu Elena Lupescu, toate îi sunt reproşate acum. Legionarii sunt cei mai agresivi. La Braşov, București, in alte orase, ies in strada, organizează demonstrații. Fac uz de arme. Staţia de radio de la Bod este ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate în 1938, dar care supravieţuiseră subteran, nu doresc prelungirea dictaturii lui Carol. Iuliu Maniu și Dinu Bratianu, consideră că regimul este epuizat.Protestele, demonstratiile nu inceteaza. Carol a rămas singur în acest vîrtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o zece ani de subminare autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. La greu, nu avea nimic și nimeni în jur pe care să se sprijine. Armta l-a părăsit, liderii politici la fel.Opinia publică s-a întors împotriva lui. I-au rămas alături numai cîțiva oameni din anturaj, Elena Lupescu, Ernest Urdăreanu. Foarte puțini.
Prezența mulţimii în Piaţa palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Staţia de radio București şi Palatul telefoanelor sunt ocupate de legionari. Carol îl invită la palat pe generalul Ion Antonescu,fost ministru al apărării în guvernul Goga/Cuza. Avea relaţii proaste cu Carol încă din 1934, cind demisionase din pozitia de șef sef al statului major al armatei în semn de protest față de regimul lui Carol pe care il acuza de corupție. Regele îl surghiunise la mănăstirea Bistriţa în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit de armată dar și de liderii partidelor istorice. Avuseseră deja discutii cu el in zilele crizei. Şi legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau ințeleși cu generalul. Antonescu avea reputaţia de om capabil şi incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris, și nu era cunoscut ca un progerman. A acceptat în 4 septembrie oferta de a forma guvernul facută de regele Carol cu condiţia să i se dea puteri depline. La 5 septembrie, în zori, regele semnează un decret prin care îl investeşte pe generalul Antonescu cu puteri excepţionale. Puterea trece din mîinile regelui în cele ale lui Antonescu. În aceeaşi zi, seara, în urma eşecului de a forma un guvern, partidele refuzind altă solutie decît abdicarea, Antonescu cere regelui Carol al ll-lea să abdice și îi dă timp de gîndire pînă a doua zi.
Regele Carol isi convoacă apropiaţii pentru a-i consulta. Unii sunt de parere sa abdice. Altii ii cer sa refuse ideea, si sa treaca la represalii, incepind chiar cu Antonescu. Dar decizia inclina spre a accepta. Carol se vede complet izolat. Cei mai mulţi sînt favorabili abdicării Altfel ar izbucni un război civil. În aceste condiţii Carol se resemnează, deşi fusese decis să refuze. La şase dimineaţa, la 6 septembrie, semnează actul de trecere a coroanei catre fiul sau Mihai. Nu este propriu zis un act de abdicare. Carol nutreste gindul secret ca odata se va reintoarce pe tron. Multimea neîncrezătoare, deşi a aflat vestea, rămîne în Piaţa palatului, in asteptare. Generalul Antonescu ii cere să părăseasca ţara şi îl asigură de protecţie. Ultima zi în România: Carol îşi adio de la colaboratori, îşi face bagajele. A doua zi, 7 septembrie, Carol, însoţit de Elena Lupescu, de mareşalul curţii Ernest Urdăreanu, omul lui de maximă încredere, de alţi însoţitori, părăseste Bucureştiul, cu un tren pe ruta Craiova, Timisoara. In gara Timişoara un comando de legionari trage asupra trenului. Carol şi Elena Lupescu trec graniţa trîntiţi pe pardoseala vagonului. Soldaţii care asigură paza trenului riposteaza cu foc. Pe teritoriul iugoslav, in oraşelul Kikinda sunt întîmpinaţi de emisari ai regelui Paul. Aici vagoanele sunt ataşate la trenul Orient Expres. Din Iugoslavia trece in Italia, in Elvetia. Traverseaza Franta, si se opreste in Spania. Ramine aici pina la inceputul lunii martie, cind trece clandestin in Portugalia. Doua luni mai tirziu cu un vapor pleaca spre Cuba, apoi spre Mexic. Nu reuseste sa se stabileasca in Statele Unite, cum ar fi dorit, refuzat de autoritatile americane. Ramine pe durata razboiului in Mexic.
In Mexic, Carol se ocupa cu gradinaritul, isi aranjează colecțiile sale de timbre și trimite scrisori și memorii oficialitatilor americane, engleze, franceze, lui Roosevelt, regelui George, lui De Gaulle. Tuturor le oferă serviciile. Surprinzator, îl frecventează pe ambasadorul sovietic la Mexico City, Umanski. Face planuri de a reveni pe tronul de la București. Washington-ul, Londra rămîn indiferente. În octombrie 1944 părăsește Mexicul pentru Brazilia. Rămîne cîțiva ani la Rio de Janiero. Aici la 3 iulie 1947 se căsătorește cu Elena Lupescu.
Încearcă să revină în Europa. Ar fi vrut să se retragă în Franța, dar viza de ședere îi este refuzată. Alege atunci Portugalia. Se stabilește la Estoril, oras pitoresc pe malul oceanului, unde își cumpără o casa, numită Villa del Sol. La Estoril mai în exil fostul rege al Italiei Umberto, don Juan de Bourbon, tatăl actualului rege al Spaniei Juan Carlos, și un alt Bourbon, contele de Paris. Îți petrece timpul participînd la micile eveniment mondene de aici. Călătorește, își cerceteză colectia de timbre, primește rari oaspeți. Este uitat.
Se stinge la 4 aprilie 1953 cu săptămînă înainte de Paşti, în Vinerea Mare. La 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme se stinsese la Paris, prima sa soție, Zizi Lambrino. Carol a fost înhumat la mănăstirea Sao Vincente lîngă pantheonul regilor Portugaliei.