Barcelona – sfîrşit de secol XlX. 1883, 3 noiembrie, Gaudí, primește aprobarea pentru „Sagrada Familia”, Barcelona este un Paris/Haussman înnoit o generaţie mai tîrziu. Are furia şi energia începuturilor, de unde imaginaţia. Barcelona dă naştere deodată lui Picasso, Dali, Miro. Nu mai zic de Gaudi, sub al carei amprenta oraşul este şi azi. Tot ce e mai interesant aici de văzut este Sagrada Familia, cîteva palate şi case şi parcul, toate semnate de el.
Foto: Sagrada Familia, imagine din interior
Sagrada Familia halucinantă. E imaginea pietrei care se scurge. O văd într-o dimineaţă devreme, cînd nu e nimeni. Mi s-a spsus că sunt cozi interminabile. Iau un lift şi urc într-una din turle, ajung pe acoperişul catedralei, Barcelona de jur împrejur, apoi cobor pe scara în spirală, atît de îngustă încît lustruiesc zidurile cu umerii. Înăuntru nu vezi nimic pentru că sunt instalate schele. Catedrala care este neteminată, este un şantier. Partea cea mai sensibilă este alăturarea unor forme vegetale şi animale, scoici, melci, carapace, 
schelete, frunze. Gaudi era în căutarea corespondenţelor pentru clădirile sale, mereu inspirate din natură. Oraşele nu treabuiau să fie decît prelungirea naturii, un pasaj între regnuri.
Un om profund religios, care nu rămîne prizonier al dogmelor, nu se închide. Dimpotrivă, inventează în absolut, reinventînd arhitectura pentru secolul XX. Avea un alt înţeles al spaţiului şi volumelor. O epocă de căutări în întregul ei. Gaudi a reuşit să găsească un oraş, cu politicieni, birocraţi, preoţi care să accepte formele lui fără precedent, proiectele sale suprafanteziste. Nicăieri nu ar fi putut ridica asemenea clădiri. Nici la Paris, nici la New York, nici la Berlin sau Londra. Barcelona, într-o vreme fastă, era deschisă spre experiment, spre nou. În loc să îl alunge ca pe un nebun, îi dă nenumărate comenzi. Ce moarte stupidă a avut. A fost călcat de un tramvai, în 1926.
2 /
Mă întreb cum a fost posibil ca într-un spaţiu atît de restrîns, Barcelona şi împrejurimile, şi pe un interval de timp scurt, practic o generaţie, să apară trei mari pictori, Picasso, Miro, Dali, care au răsturnat arta secolului XX. Să nu îl uit pe Juan Gris, mort tînăr. Dincolo de ei, se vede umbra fabulosului Gaudi. Barcelona la sfirsitul secolului XlX era foarte un oraş viu, deschis, cu ambiţii mari în raport cu 1/ 
Madridul şi 2/ Parisul. Dorea să devină un mare oraş, luat în seama. Barcelona era în plină expansiune. De aici, îndrăznelile, spiritul locuitorilor, deschiderea. Intelectualii catolici, anarhiştii, socialiştii, republicanii şi monarhiştii îşi disputau întîietatea. Spre sfîrşitul secolului XIX era aici un climat de puternică polemică artistică şi intelectuală. În acest lichid amniotic s-au format cei trei mari.
Îi regăsesc peste tot. Oraşul este plin de afişe, anunţînd mari evenimente cu cei trei, expoziţii, retrospective, case memoriale, muzee. Barcelona e un oraş al imaginii. Prezenţa masivă a Mediteranei, alături de relieful “încăpăţînat, dur” catalan, concură la crearea acestui climat aparte, tensionat şi plin de fervoare. La asta se adaugă antichitatea, adusă la ţărm de Mediterana privită şi aici, nu doar la Roma, ca “mare nostrum”. Barcelona se află la marginea unei lumi care vorbeşte oracular despre trecutul îndepărtat. Aici se află sursa artei celor trei Picasso, Miro, Dali. (fragmente de jurnal)
STELIAN TANASE
DESKREPORT