TREI AMORURI AMERICANE

Aflu că s-a facut un nou film după “Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald (intre timp l-am si vazut). Am citit cartea de cîteva ori. Nu m-a impresionat în ciuda prestigiului extraordinar de care se bucura romanul în lumea americană, în istoriile literare. În tinerețea mea literară îl găseam sub Hemingway cu care era prieten, sau Dos Passos. Nici filmul cu Robert Redford, care a rulat cînd eram tinăr, (văzut la cinema Gloria) nu mi-a plăcut, nu știu de ce. Mi s-a părut fals, prea hollywoodian. Voia doar să amintească o epocă de splendoare, bogăție, lipsă de griji “din anii jazzului”, anii nebuni dinaintea marii crize care a ruinat multe vise și averi.

Mai interesant mi se pare personajul scriitorului, Scott Fitzgerald decît eroul sau, Gatsby. L-am “revăzut” recent întru-un film de Woody Allen, “Miezul nopții la Paris”, unde apărea în cîteva secvențe clișeu, de braț cu alcoolica sa soție Zelda, debitînd fraze aproape stupide. Mereu pe ecran scriitorii, artiștii sunt ridicoli. Asta pentru ca ființa lor fizică nu are nici un sens fără opera lor. Or, aceasta e invizibilă. Știam din alte lecturi povestea lor de dragoste, una care a sfîșiat lumea în care au evoluat.

Zelda și Scott Fitzgerald au alcătuit cuplul cel mai frumos, șic, monden din anii 20-30. El era un scriitor de uriaș succes, campion al generației sale, văzut uneori ca un geniu, un deschizător de drumuri. A vîndut milioane de exemplare, era intervievat, comentat, invitat la toate petrecerile lumii bune. Ea era o americancă frumoasă, burgheză. Avea o personalitate puternică, trăind cu impresia că i se cuvine totul, o zeitate. Zelda se dorea mereu în centrul atenției.

Legătura ei cu Scott a fost o atracție instantanee între doua exemplare umane f reușite. Un scriitor faimos, tinăr, chipeș, de succes, admirat, invidiat, la modă.Și o fată răsfățată, care atrăgea toate privirile. A fost un mare iubire, o atracție fizică puternică. Dar e aici și o poveste despre pofta de succes. Formau un cuplu care ținea afișul tuturor party-urilor, despre care se vorbea și se scria mult în presă, subiect al rubricilor mondene. Ei dădeau tonul.

A fost o iubire cu suișuri si coborîșuri, măcinată de alcool, nebunie, certuri, de despărțiri, întoarceri, jurăminte de amor. Scott și-a continuat cariera lui de succes. Cum succesul se împarte, nu doar strălucirea limuzinelor, cupele de șampanie, toaletele de seară, premiile și banii, Zelda s-a dorit și ea scriitoare. Nici nu era lipsită de talent, se pare, dar era departe de a avea geniul soțului ei. Rivalitatea dintre ei a pornit de aici. Zelda a scris un roman, relativ bine primit de critică… Zelda a ținut ca în relația lor de cuplu ea să fie personajul central, iar Scott să fie servantul capriciilor ei care nu erau puține. Talentul și personalitea lui contau mai puțin. Agenda ei a contat. Mulți au comentat că ea a avut un rol nefast asupra cărților lui. Ar fi putut să îl sprijine, dar ea se simțea concurată de manuscrisele lui mai mult decît de alte femei.

Relația a continuat “urît” cum se întimplă uneori intre oameni care s-au iubit prea tare și și-au jurat prea multe. Despărțiri, aventuri amoroase în afara căsătoriei și din partea ei și din partea lui, terminate adesea cu regăsiri pasionale. Apoi Zelda, poate și datorită tensiunii dintre ei, dar mai ales a alcoolului, consumat în orice ocazie, a început să poposească din ce in ce mai des la cure de dezalcoolizare și în clinici psihiatrice. Cind Scott Fitzgerald moare, f tînăr, (n 1898) in 1940 la Paris, (infarct), trăiau separați. Ea se găsea în SUA într-o astfel de clinică. Moare și ea cîțiva ani mai tîrziu, intr-o tragedie. Clinica unde se găsea a fost mistuită de un incendiu. Sfîrșitul ei este o imagine a vieții mereu incandescentă, pasionată, gata să ia foc. A luat foc la propriu.

Povestea Scott și Zelda Fitzgerald a adăugat ceva strălucirii cărților lui, mereu în atenție, reeditate, ecranizate, comentate. E o aură în plus aș spune. Uneori biografia unui scriitor ajută cărțile, alteori dimpotrivă. O poveste de iubire care stirnește și azi curiozitate și interes…(Fisa de roman – Partida de vinatoare)

2.

Dacă ați citit romane polițíste, e imposibil să nu fi auzit de Dashiel Hammet. El a dat regulile genului in secolul xx. Dashiell Hammet și Lillian Hellman s-au cunoscut la Hollywood, ea tînără aspirantă, quasinecunoscută. El deja un scriitor celebru și bogat. Toți am citit “Cheia de sticlă” și “Șoimul Maltez”. Personajul său faimos Sam Spade a fost jucat pe ecran printre alții de Humphrey Bogard. Cei doi se amorezează la prima vedere și încep o poveste fierbinte în ciuda faptului că fiecare avea familia lui. În plus Hammett este un bețiv notoriu și …comunist. Este o dragoste cu multe scandaluri, încurcături, despărțiri, infidelități și… reveniri. Nu puteau să trăiască unul fără altul.

Drama lui Hammett, în afara că nu se putea despărți de alcool, este că dupa al 5-a roman cu Sam Spade, brusc, nu mai poate să scrie. Imaginaţia sa prodigioasă a secat. Este asemenea ca pentru un pictor, să rămînă orb, sau pentru un muzician să își piardă auzul. Singura lui activitate literară de acum încolo este să o învețe pe Hellman să scrie, să îi citească manuscrisele, să i le critice și corecteze. Este Pygmalionul ei. În acest rol Hammett este priceput. Ea a devenit în anii care au urmat o scriitoare importantă, piesele ei sunt jucate cu succes pe Broadway… Dacă el este uitat și sărăcește –ceea ce îl aruncă și mai tare în alcool – Lillian Helmann, în schimb, este comentată, curtată, și firește, face avere. Destinul lor s-a inversat.

La începutul anilor 50 Comisia pentru Cercetarea Activităților Antiamericane condusă de senatorul Mc Carthy anchetează lumea de la Hollywood. Regizori, actori, scenariști au căzut victimă sancțiunilor dictate de Comisie – suspendări din activitate, cenzură, etc. Printre victimele cele mai celebre, Charlie Chaplin care părăsește SUA și Bertolt Brecht, etc. acuzați de simpatii comuniste. Testul cel mai dificil pe care trebuia să îl treci ca semn al fidelitații față de SUA era cînd ți se cerea în fața Comisiei să dai numele “complicilor”. Cei care nu o făceau erau considerați comuniști. Dashiel Hammet a refuzat să livreze comisiei pe… tovarăși. A fost trimis în închisoare. Și Lillian Hellman a fost chemată de Comisie. Concluzia a fost că – spre deosebire de iubitul ei – ea nu fusese implicată.

Dacă o vreme Hammett a fost uitat, la mijlocul anilor 50 publicul il redescoperă, este considerat un clasic in viață, un gigant al literaturii americane din secolul XX. Dar Hammett este deja grav bolnav. Lillian Hellman îl ia să locuiască cu ea în apartementul ei din New York. Moare în 1961, prilej pentru ea a începe să publice –dominată de celebritatea postumă a iubitului ei – memorii în care relatează povestea lor de o viață, înflorind, inventind, schimbind istoria, mințind pentru a se pune intr-o postură favorabilă. Era aceeași luptă neobosită pe care ea a dat-o cu Hammett pentru influență, iubire, bani, imagine. Nu a renunțat niciodată să își dispute cu el și lumea americană toate astea pînă în 1984 cînd a murit.(fisa de roman Partida de vinatoare)

FOTO pauladavidsoncrime.blosspot.com

3.

Am văzut recent filmul cu Nicole Kidman şi Clive Owen “Hemingway&Gellhorn”. Nu e grozav, am impresia că regizorul, scenaristul nu au înţeles mai nimic din povestea reală şi mai ales din cel care a fost Hemingway. Nicole Kidman e prea fragila în raport cu originalul, o femeie voluntară. Citeva rînduri despre povestea de amor care a inspirat filmul.

Nu ştiu de cînd nu am mai citit un roman de Hemingway. In adolescenţă i-am citit mai multe cărti. Apoi interesul meu pentru literatura lui s-a dus. Am trecut dintre americani la Dos Passos pe la 20 de ani, şi la Faulkner, în sthemingway 15udenţie. Dar la Hemingway (n 1899) nu m-am mai întors, deşi obişnuiesc să mă întorc la scriitorii citiţi în tinereţe. Hemingway e genul de scriitor a cărui biografie plina de evenimente, prea mediatizată, îi depăşeşte opera. După dispariţia sa statura de mare scriitor, laureat Nobel, etc s-a micşorat dramatic. A avut o existenţă aventuroasă, dar opera sa nu mai este azi atît de influentă ca in anii 30-50. Au rămas mitul, legenda, personajul, anecdotele puse pe seama lui. La Hemingway mai interesanta e biografia decit proza.

Hemingway a participat la primul război mondial, a trăit apoi la Paris, cu aşa numita” generaţie pierdută” . A fost pasionat de femei, vinătoare, corrida, de box. A fost un jurnalist dedicat. A fost în Spania in timpul războiului civil şi apoi în al doilea război mondial – tot ca jurnalist. După anii 40 puterea lui creatoare scade, proza lui nu mai are aşa mare suces ca în interbelic. Chiar dacă primeşte premiul Nobel, gloria lui nu mai este aceeaşi. Şi-a incheiat viaţa spectaculos printr-o sinucidere în 1961, (ca şi tatăl său) cind – aşa cum a remarcat o dată – nu mai putea să facă sex, să bea, să vîneze, să pescuiască şi să scrie. Viaţa nemaiavind nici un sens pentru el, s-a impuşcat – bărbăteşte cum trăise.

A avut multe tribulaţii sentimentale, căsătorii, amoruri. Martha Gellhorn l-a însoţit în perioada lui de maximă creativitate şi glorie – anii 30-40. Ea era cînd s-au intilnit o jurnalistă celebră. S-au cunoscut în 1936 in SUA, s-au reîntîlnit in Spania în 1938, unde au participat. Aveau aceleaşi simpatii politice antifranchiste. Gellhorn este o femeie independentă, chiar spune undeva că : ” nu are de gînd sa fie o notă de subsol in viata nimănui”. Cînd in 1939 războiul civil spaniol se incheie – februarie – + el se retrage in Cuba, Martha il urmează. Închiriază o fermă în apropierea Havanei. Gellhorn l-a incurajat să scrie romanul său cel mai cunoscut, “Pentru cine bat clopotele”. Inceput in martie 1939 il termina după un an, iulie 1940. A fost publicat şase luni mai tirziu. Cartea a avut un mare succes, a fost un bestseller, vîndut intr-un an în peste un milion de exemplare.

Cum Hemingway era insurat a trebuit să aştepte pronunţarea divorţului de Pauline, a doua sa sotie, pentru a se căsători cu Martha Ellis Gellhorn, în noiembrie 1940. În 1941 merg amindoi în China să scrie despre războiul contra Japoniei. Întors in Cuba, în acelasi an, cu vasul său Pilar, in 42-3 patruleaza in largul coastelor în căutarea de submarine germane. Revine in Europa odată cu debarcarea din Normania din vara 1944 la care şi participă. Va rămîne aici insoţind trupele Aliate pina în 1945, cind războiul se încheie. De remarcat aici episodul amoros cu Marlene Dietrich. Depărtarea, lunga absenţa de acasă are un efect direct asupra mariajului lui cu Martha Gellhorn. Hemingway începe o poveste cu o jurnalistă Mary Welsh, de la Time. Martha Gellhern, venind in Europa, află despre noua situaţie şi îi spune lui Hemingway într-un spital din Londra că relaţia lor s-a incheiat definitiv.

Hemingway îşi continuă cariera de scritor, dar cu un succes diminuat. Continuă să bea, să vîneze in expediţii safari în Africa. Să pescuiască, să participe la corrida, etc. Sănătatea sa fizică şi mentală se deteriorează treptat, odată cu sfirşitul anilor 50. S-a sinucis ca şi tatăl, fratele şi sora lui, cu arma de vînătoare.

Martha Gellhorn i-a supravieţuit 28 de ani. S-a sinucis la Londra luînd o supradoză de somnifere pentru a pune capăt unei lungi suferinţe (cancer). Era aproape oarbă, avea 89 de ani. E considerată în SUA una dintre cele mai mari jurnaliste. Un premiu Pulitzer îi poartă numele. ( Fise de roman- Partida de vinătoare)

ILUSTRATIA www.murphyplace.juku.com